Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul

 6: Legea prefacerilor şi viaţa practică

Alte articole: 

• Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 8: DESPRE RUGĂCIUNE
• Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 7: NEPĂSAREA, CEL MAI MARE DUŞMAN
• Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 5: FELURILE ISPITELOR
• Învăţătura lui Gheron Iosif Isihastul – 4: DESPRE ISPITE ŞI LEGEA DUHOVNICEASCĂ
• Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 3: DESPRE CUNOAŞTEREA VOII LUI DUMNEZEU
• Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 2: DESPRE PROGRAM ŞI NEORÂNDUIALĂ
• Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfinţire şi nepătimire
• Gheron Iosif Isihastul: CU ADEVĂRAT MARE ESTE TAINA ASCULTĂRII

Căci prefacerea există fără deosebire în toată firea cuvântătoare (raţională) şi schimbări se întâmplă fiecărui om în toate clipele vieţii lui (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 49)

Atunci când, în timpul diferitelor prefaceri (ἀλλοιώσις = denaturare, deformare, prefacere, schimbare în rău), schimbările neaşteptate ne înspăimântau, pururea-pomenitul Stareţ ne tâlcuia în amănunt, din experienţa Părinţilor, tainele acestor lucrări. Adeseori, ne atrăgea atenţia asupra prefacerilor şi ne spunea:

„Să fiţi bărbătoşi în ambele stadii ale prefacerilor, care sunt şi cele mai importante. Mai întâi să rămâneţi neclintiţi la constrângerile şi la schimbările care vi se petrec şi, în al doilea rând, să distingeţi cauzele care le-au pricinuit.

Cele mai importante cauze ale prefacerilor, după Marele Maxim, sunt următoarele patru, fără să lipsească feluritele complicaţii ale patimilor şi ale intervenţiilor satanice care le produc:

a) cele fireşti, legate de condiţiile climaterice, care pricinuiesc prefacere în dispoziţia omului;

b) alimentaţia care nu se potriveşte cu constituţia organismului, schimbă dispoziţia lăuntrică;

c) mustrarea conştiinţei pricinuită de neglijarea sau exagerarea datoriilor de îndeplinit, în general, şi în special din pricina vieţii neprogramate, când legea duhovnicească îngăduie o zguduitură seismică spre deşteptare;

d) însuşi diavolul, care războieşte, după îngăduinţa dumnezeiască, cu pizmă, pe cei ce sporesc[1].

Aceasta e firea prefacerilor, în vreme ce însuşirile lor sunt folositoare dacă omul se foloseşte de ele în mod corect.

Prefacerile şi ispitele formează o tovărăşie în care greu se deosebesc unele de altele, astfel că una o pricinuieşte pe cealaltă şi invers, deşi amândouă duc pe cei înţelepţi la folos şi la sporire. Fie că ispita pricinuieşte prefacerea, fie că prefacerea [precede] ispita, concluzia este că ele trebuie înfruntate cu înţelepciune şi răbdare. Avva Marcu spune: „Necazurile ce vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor şi ale relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune”[2].

Prefaceri li se pot întâmpla şi celor care se nevoiesc corect. Atunci când cineva împlineşte o poruncă sau altă lucrare bună cu deplină conştiinţă, trebuie neapărat să aştepte pecetea peste lucrarea sa. Mulţi au păzit osteneala lucrării poruncii fără să cârtească, însă din lipsă de experienţă, n-au rezistat la ispita pecetluirii bunei lor osteneli, şi astfel, s-au păgubit.

Legat de acest lucru, pururea-pomenitul Stareţ, care insista asupra acestor amănunte, ne spunea adesea: „Precum nopţilor le urmează zilele, tot astfel şi reuşitelor, ispitele de încercare”.

Răbdarea, în încercarea ce urmează faptei celei bune, arată intenţia cea bună şi conştientă a omului şi adevereşte faptul că nu a săvârşit această faptă oricum, ci din bună alegere şi numai pentru porunca lui Dumnezeu. Acesta este un aspect. Pe de altă parte, [ispita] sporeşte în om pomenirea lui Dumnezeu şi, într-un fel, acesta primeşte adaosul cel bun în atelierul minţii sale. Dimpotrivă, cel ce se împuţinează la suflet în ispita ce urmează faptei bune, pierde curajul credinţei neclintite pe care o avea şi, din cauza nereuşitei, pricinuieşte minţii uitare.

Acolo unde există dragoste şi înfrânare şi, aşa cum spunea pururea-pomenitul, pocăinţă şi rugăciune, orice greutate şi nedumerire se destramă.

Mai ales la început, atunci când cel ce se pocăieşte porneşte pe calea nevoinţei duhovniceşti, prefacerile îl slăbesc mult. Iar aceasta se întâmplă deoarece nu se aşteaptă la ele şi nu ştie că prefacerile se preschimbă în canon natural, mai ales atunci când nevoitorul este cu luare-aminte şi nu dă el însuşi prilejuri. Stareţul ne spunea mereu:

„În prefacerile cele bune să vă lăcomiţi şi să strigaţi la Dumnezeu ca şi David, ca să-Şi aducă aminte Acela de voi, când voi Îl uitaţi”.

Urmarea prefacerilor [celor rele] este uitarea lui Dumnezeu, completa paralizie a mădularelor şi dezgustul de orice bine. Şi acestea le avea în vedere Proorocul atunci când zicea: „Şi până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeul meu, să nu mă părăseşti”(Ps. 70, 18).

De asemenea Stareţul ne spunea:

„Să nu ne înşelăm socotind că aceste stări de uscăciune, lipsite de bucurie, se depăşesc prin întâlniri şi glume, ci numai cu răbdare, rugăciune şi nădejde. Celor mai tineri le ajută amintirea de cele viitoare, de clipa morţii şi de viaţa veşnică, şi – în parte – cugetarea la iconomia mântuirii lumii”.

Când l-am întrebat cât a fost de ispitit de aceste prefaceri, ne-a spus:

„Dacă v-aş descrie nevoinţa mea în privinţa aceasta, nu veţi suferi să ascultaţi. Dar bunătatea lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care întotdeauna m-a păzit, mi-au dat un fel de stăruinţă şi tărie şi n-am dat înapoi. Aici cel mai mult ajută şi izbăvesc lacrimile. Toate ţin de bunătatea dumnezeiască”.

Continuarea şi sursa: pemptousia.ro