MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA
ÎN ÎNCERCAREA DE A DEPĂŞI SINODAL
DEZBINAREA PRODUSĂ DE SCHIMBAREA CALENDARULUI ÎN GRECIA

BISERICA ELADEI
ÎN FAŢA PROBLEMEI VECHI-CALENDARIŞTILOR

–  FRAGMENTE DIN REFERATUL DATAT 12 IANUARIE 1995 –

Sfântul Sinod mi-a încredinţat să fac un referat despre problema vechi-calendaristică. Chiar dacă în urmă cu şase ani (1989) ca (arhiereu) sinodal am dezvoltat foarte mult tema aceasta, cu toate acestea nu numai că nu s-a înregistrat nicio îmbunătăţire, dar mai mult mergem spre mai rău. Ne aflăm înaintea unei schisme foarte primejdioase pentru unitatea Bisericii. Voi spune din nou cele necesare şi Vă rog, Preafericite şi Înaltpreasfinţiţilor Părinţi Sinodali, să ascultaţi acest referat al meu precum şi soluţiile propuse în el. 
Pururea pomenitul şi înţeleptul profesor Hristos Andrutzos, răspunzând la întrebarea despre chestiunea vechi-calendaristă a spus că în sens mai larg tema este pur astronomică. Şi aşa cum observă autorizatul profesor Dimitrios Katsis, „Nedesăvârşite sunt ambele calendare, şi cel iulian şi cel gregorian, cu diferenţa că cel iulian pierde o zi la 128 de ani, iar cel gregorian pierde o zi la 3320 de ani” (vezi Θρησκευτική και ηθική Εγκυκλοπαίδεια – Enciclopedia religioasă şi morală, Vol. VI, pp. 46-50).
Aşadar, de vreme ce este vorba despre calendare nedesăvârşite (imperfecte), să-i lăsăm pe astronomi să se certe şi să cadă de acord. Altfel ni se potriveşte observaţia Apostolului Pavel „Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani?” (Galateni 4, 10). Valoarea unei sărbători creştine nu constă în a ţine sărbătorile conform recomandărilor astronomilor, ci în a pătrunde în conţinutul mai profund al fiecărei sărbători. Aşa cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur: Trebuie să examinăm nu când vom sărbători, ci cum vom sărbători. Iar în Biserica Veche, aşa cum învaţă Istoria bisericească, sărbătorile nu se ţineau în aceeaşi zi. Însăşi sărbătoarea Naşterii lui Hristos, rădăcina tuturor sărbătorilor creştinătăţii, într-o zi se ţinea în Apus şi într-altă zi în Răsărit. În timpul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, această mare sărbătoare s-a reuşit să fie adusă în aceeaşi zi. Şi această împreună-sărbătorire, aşa cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur în Omilia lui la sărbătoarea Naşterii lui Hristos, a fost un eveniment îmbucurător. Cu toate acestea, şi atunci s-au aflat unii creştini, care nu erau de acord şi tulburau liniştea Bisericii. Schimbarea calendarului nu loveşte în dogme, în consecinţă este posibil ca sărbătorile să se ţină în zile diferite. Dovadă? Sărbătoarea Sfântului Ioan Gură-de-Aur de pe 14 septembrie s-a mutat pe 13 noiembrie. Iar sărbătoarea Sfântului Gheorghe se mută de multe ori în a doua zi de Paşti. Iar în ceea ce priveşte sărbătoarea Paştelui, aceasta – printr-o hotărâre a Primului Sinod Ecumenic, s-a stabilit să se sărbătorească în prima Duminică după lună plină, după echinocţiul de primăvară. În ceea ce priveşte celelalte sărbători, acestea pot fi sărbătorite în diferite zile sau chiar să fie mutate, în urma unei hotărâri unanime a Patriarhiilor şi a Bisericilor Autocefale ale Ortodoxiei. Dar, din nefericire, hotărârea schimbării calendarului în Elada nu a avut loc în urma unei hotărâri unanime a tuturor Bisericilor Locale ale Ortodoxiei. Iar curios este că Hrisostomos Papadopoulos, ca arhimandrit şi profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, membru important al Comisiei desemnate de Venizelos pentru calendar, a hotărât că nu este timpul pentru o astfel de schimbare. Din nefericire însă, el însuşi, ca Arhiepiscop al Atenei, în urma presiunii revoluţiei lui Plastira (Nicolae Plastira, 4 nov. 1883 – 26 iulie 1953, a fost în trei rânduri prim-ministru în Elada n.tr.), a purces în 1923 la această schimbare fără hotărârea celorlalte Biserici Ortodoxe, iar schimbarea astfel făcută a provocat o mare furtună în Biserică. Şi este o realitate că s-a folosit o violenţă brutală pentru a impune disciplina celor care nu voiau să se supună. Câţiva dintre ierarhi, ca pururea pomenitul Irineos al Kassandriei, au protestat. După furtună, o parte din creştinii ce aparţineau Bisericii Eladei, şi sub influenţa unor monahi din Sfântul Munte, au proclamat revoluţia şi au reuşit să-i atragă pe mulţi la părerile lor. Astfel, s-a creat aşa numita chestiune a vechilor-calendarişti, care chinuie Biserica deja de 70 de ani şi mai bine şi, din nefericire, încă nu mijeşte ziua rezolvării ei. Îmi amintesc că în istorica Mănăstire Longobarda din Paros, atunci, monahii erau gata să părăsească Biserica Eladei, dar Mitropolitul de atunci al Paronaxiei – Ierotheos, cu un argument inteligent, a reuşit să-i convingă. A vizitat Sfânta Mănăstire şi s-a îndreptat către egumenie în prezenţa Sfântului Egumen, Părintele Filotheos Zervakos. Când a văzut ceasul mănăstirii, care indica o anumită oră, Ierotheos şi-a scos din buzunar ceasul lui şi zice monahilor:
– Ceasul vostru nu indică ora exactă, pentru că eu îmi fixez ceasul după observatorul din Atena.
Monahii, fără să înţeleagă sensul mai îndepărtat al acţiunii episcopului, au acceptat observaţia şi au îndreptat ora greşită a ceasului lor. Atunci, arhiereul le-a spus că ceva asemănător s-a întâmplat şi cu schimbarea calendarului. Astfel, Sfânta Mănăstire nu a trecut în tabăra vechilor calendarişti.
Dar, din nefericire, răul nu s-a oprit aici.
Sub influenţa acelor monahi din Sfântul Munte, răul a avansat mai mult, iar monahii aghioriţi au denunţat Biserica Eladei eretică, ridicând astfel calendarul la rang de dogmă. Au dat tonul la ură împotriva episcopilor Bisericii. În zi de sărbătoare, aşa cum mi-a povestit pururea pomenitul Mitropolit Teoklitos al Grevenelor, s-au năpustit asupra arhiepiscopului Hrisostomos şi cu foarfecele cu care tund oile i-au tăiat barba. Şi l-ar fi omorât, dacă n-ar fi intervenit acel ierarh viguros. Răul însă a înaintat şi mai adânc şi a ajuns la culme, când vechii calendarişti au proclamat Tainele Bisericii Eladei ca nule (lipsite de valabilitate) şi au început să reboteze pe creştinii care se duceau după ei!
Dar nu primeau doar mireni. În sânul lor erau primite şi multe elemente clericale care nu erau în rânduială; care fuseseră condamnate de către Biserica Eladei pentru diferite fapte anticanonice. Şi cel mai rău este că vechii calendarişti au ajuns într-un război intern între ei şi s-au divizat în multe tabere, fiecare sub propriul arhiepiscop, partizanii lor urându-se de moarte. Nicidecum nu ne bucurăm pentru asta. Este foarte dureroasă această dezbinare. Unele familii s-au dezbinat: unii membri ţin sărbătorile pe vechi, iar alţii pe nou şi se urăsc între ei, iar o mulţime de clerici ai vechilor-calendarişti, episcopi şi preoţi – dacă se cercetează acrivia succesiunii apostolice – sunt lipsiţi de hirotonie canonică. Lucrul acesta este groaznic, dacă se are în vedere îndemnul Sfântului Ioan Gură-de-Aur: „Luptă-te pentru canonicitatea hirotoniei tale ca pentru credinţă”. Astăzi, problema vechi-calendaristă a luat mari proporţii. Cu şase ani în urmă Sfântul Sinod Permanent, compătimindu-i pe vechii-calendarişti m-a însărcinat să contribui la o punte peste prăpastia dintre noi şi ei, dar şi la o împăcare a taberelor vechi-calendariste între ele. Însă acea încercare a mea a eşuat. Rămân de neînduplecat pe poziţiile lor, batjocorindu-se între ei.
Chestiunea vechi-calendaristă, care – cum n-ar fi trebuit – a apărut în Biserica Eladei, aminteşte de mişcarea aşa-numiţilor vechi-credincioşi (lipoveni) ai Bisericii Ruse, a aşa-numiţilor rascolnici, care a rezultat din faptul că Patriarhia Rusiei a îndrăznit să corecteze greşelile din cărţile liturgice, greşeli care proveneau din cauza traducerii greşite a textelor liturgice greceşti. Şi de remarcat că nu doar poporul simplu, ci şi mulţi învăţaţi aparţin rândurilor lor… Un fel de vechi-credincioşi sunt şi vechii-calendarişti. Nu negăm că între ei sunt şi bărbaţi minunaţi, ca şi monahi care se disting prin morală şi asceză…
… Vechi-calendariştii au libertate şi independenţă economică. Pentru asta sunt demni de laudă clericii lor, pentru că fără să primească ceva din banul public reuşesc să supravieţuiască din contribuţiile benevole ale credincioşilor. Este ăsta un lucru mic? Statul de astăzi nu este statul lui Constantin cel Mare. Este un stat care votează legi anticreştine şi denaturează morala creştinilor. De 150 de ani, Biserica este chinuită de intervenţiile statului. Dar aceasta constituie o temă pentru un alt referat, iar asupra acestuia am tratat pe larg în cartea noastră „O Biserică liberă şi vie”…
…Lozinca vechi-calendariştilor „Respect pentru Sfânta Predanie a Ortodoxiei!”, are un mare răsunet în poporul nostru ortodox, care uluit şi consternat aude că Patriarhia Ecumenică pe de-o parte îi afuriseşte pe fiii credincioşi ai Bisericii, iar pe de altă parte tolerează acţiuni scandalizatoare ale episcopilor din climatul Patriarhiei, care printre altele simpatizează cu ereticii şi mai ales cu mişcarea ecumenismului, pe care pururea pomenitul Iustin Popovici a caracterizat-o pan-erezie.
Ce trebuie să se întâmple?
Răspundem curajos. Din nefericire această simplă temă astronomică s-a împotmolit şi este foarte spinoasă.
Repet, nu loveşte în dogmă. Cu toate acestea, a atacat unitatea Bisericii, care trebuie să fie păzită cu orice sacrificiu. Vechi-calendariştii, din nefericire, nu cedează. Rămân neclintiţi pe poziţiile lor, îi caracterizează zi de zi cu vorbe grele pe ierarhi, construiesc biserici unde liturghisesc clerici caterisiţi de către tribunalele bisericeşti. E groaznic!
În sfârşit, există părerea de a reveni la situaţia dinaintea lui Hrisostomos Papadopoulos, chiar dacă am fi caracterizaţi înapoiaţi. Mai bine să fim caracterizaţi înapoiaţi, decât necredincioşi şi eretici.
Iar pentru că tema nu e cu putinţă să fie rezolvată unilateral de către Biserica Ortodoxă a Eladei, să urmărim rezolvarea acesteia de către un Sinod Panortodox, la care să participe reprezentanţii tuturor Patriarhiilor Ortodoxe şi ai Bisericilor Autocefale. Acest lucru este necesar pentru a se examina chestiunea canonicităţii hirotoniilor tuturor episcopilor şi celorlalţi clerici ai Bisericii vechi-calendariştilor, de fapt acesta va valida şi va invalida. Îndrăznesc să spun că o mulţime dintre ei nu au fost hirotoniţi canonic şi mă tem că vor reclama marea obrăznicie de a ne calomnia ei pe noi ca anticanonici. Smerita mea opinie este că pentru soluţionarea chestiunii acesteia trebuie să revenim la vechea rânduială de dinainte de 1923. Desigur, pentru convocarea unui Sinod Panortodox pentru rezolvarea acestei chestiuni, aşa cum se prezintă situaţia astăzi, există multe greutăţi. Dar să cădem la Domnul cu smerenie şi să lucrăm în Adevăr şi în Dragoste.
Acestea am avut de raportat Sfântului Sinod Permanent în continuarea referatului meu din 1989. Şi, plin de durere pentru întreaga situaţie bisericească, văzând că se adaugă din ce în ce un nou material explozibil în lucrurile noastre bisericeşti, îndrăznesc să mă îndrept către Domnul cu o rugăciune din inimă, o rugăciune luată din troparele Prohodului Domnului:
„Pace Bisericii
Şi mântuire poporului Tău
Dăruieşte prin Învierea Ta”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)