MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: ÎNVIEREA LUI LAZĂR ŞI INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (o tâlcuire patristică a praznicului) (Integral)

    ÎNVIEREA LUI LAZĂR ŞI INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM

 Betania-Ierusalim, Betleem-Betania

Încă de la început am afirmat că există o strânsă legătură între sărbătoarea învierii lui Lazăr şi intrarea triumfătoare a lui Hristos în Ierusalim. Învierea lui Lazăr a fost preînchipuirea învierii cea de a treia zi a lui Hristos şi a învierii de obşte a oamenilor, iar primirea triufală a lui Hristos în Ierusalim s-a datorat tocmai faptului că iudeii trăiau încă sub impresia acestui fapt nemaiauzit.

Într-o predică rostită în duminica Floriilor, Sfântul Chiril al Alexandriei se referă la legătura, dar şi la diferenţa dintre cele două sărbători împărăteşti. Ieri, spune el, adică în sâmbăta lui Lazăr, sărbătorea Betania, iar astăzi, El însuşi vine spre moarte. Ieri îl învia pe mortul de patru zile, astăzi vine în Ierusalim ca să învieze din morţi după trei zile.

Între Betleem şi Betania, adică între Naşterea lui Hristos şi Betania-Ierusalim există multe asemănări, neuitând faptul că toate praznicile împărăteşti se află în strânsă legătură. De asemenea, între aceste două momente există şi deosebiri. Cândva, în Betleem, erau Maria şi [moaşa] Salomeea, iar acum, în Betania, sunt Marta şi Maria. Odinioară, Hristos era înfăşat, iar acum, Lazăr este înfăşurat în pânze albe. Atunci era ieslea, iar acum este mormântul. Atunci Irod şi Ierusalimul s-au tulburat de Naşterea lui Hristos, iar acum preoţii sunt indignaţi. Atunci, Magii se închinau lui Hristos şi Îi aduceau daruri, acum poporul se arată teomah (luptător împotriva lui Dumnezeu) faţă de Hristos. Odinioară, copiii ucişi de Irod aduceau plângând cântece de îngropăciune, iar acum, copiii din popor Îi cântă lui Hristos imne de biruinţă, ca o prevestire a morţii pe care El avea să o primească. Din toate acestea se vede nebunia iudeilor care s-a manifestat şi atunci când Hristos S-a arătat în trup dar şi acum când, prin cântări, El este dus spre răstignire.

Cu adevărat, prin apariţia Sa în lume, Hristos a provocat o mare tulburare, pentru că oamenii nu puteau îndura prezenţa lui Dumnezeu printre ei. Omenirea era atât de rănită de păcate, încât şi cea mai umilă prezenţă a lui Hristos provoca durere profundă, ca atunci când ne apropiem şi atingem o rană, fie şi din motive terapeutice. Întreaga omenire era o mare rană.

Din cauza acestui lucru, Hristos Se arată întotdeauna în chip umil, nevoind să provoace  prea mult furia şi patima oamenilor. De altfel, acesta este motivul pentru care Hristos Se dezvăluie ascuunzându-Se şi Se ascunde dezvăluindu-se. Numai cei care au viaţă duhovnicească şi inimă sensibilă Îl pot recunoaşte. 

Intrarea lui Hristos în Ierusalim cu smerenie 

În ciuda osanalelor datorate învierii lui Lazăr şi a aşteptărilor poporului, adică a ,,primirii împărăteşti’’ (Sfântul Chiril al Alexandriei), intrarea Împăratului Hristos în Ierusalim s-a făcut în smerenie deplină.

Episoadele petrecute în timpul intrării lui Hristos în oraş, unde după puţine zile avea să sufere chinuri cumplite, iar în cele din urmă, să fie răstignit şi să învieze, sunt descrise de Sfinţii Evanghelişti (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16).

Intrarea Domnului în Ierusalim – ca de altfel toate evenimentele împărăteşti – a fost propovăduită de profeţi în Vechiul Testament. Proorocul Zaharia spunea: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului (Zaharia 9, 9-10).  Prezenţa lui Hristos înseamnă prezenţa iubirii de oameni şi a îngăduinţei, nu a dreptei judecăţi sau a osândei. Hristos S-a întrupat şi a venit în Ierusalim în chip de rob, ca şi mire şi ca miel neprihănit care se dă pe sine spre jertfire, smerit ca picătura de ploaie ce cade pe lână fără să facă zgomot, iar prin acest chip umil El i-a răsturnat de pe tronuri pe cei puternici şi i-a ridicat pe cei smeriţi (Sfântul Chiril al Alexandriei). Hristos a venit către oameni aşa cum vine mirele la nuntă, adică plin de dragoste şi de smerenie, nu ca un stăpânitor. De altfel, dragostea nu poate fi legată de stăpânire şi de tiranie.

Hristos este Împăratul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Însă Împărăţia Sa nu are legătură cu gândirea şi cu slava lumească, pentru că este o împărăţie a iubirii şi a smereniei. Hristos a intrat în Ierusalim şi în istorie în chip diferit faţă de ceilalţi împăraţi şi stăpânitori. El nu era un titan înconjurat de acoliţi şi de aghiotanţi şi nici nu ducea după Sine o mulţime de ostaşi care trăiau în belşug, cereau biruri sau îi puneau pe oameni la munci înjositoare şi vătămătoare. Steagul lui Hristos era smerenia, sărăcia şi simplitatea (Sfântul Grigorie Palama).

Atunci când comentează intrarea lui Hristos în Ierusalim, Sfinţii Părinţi au în vedere  şi atmosfera obişnuită a acelei epoci, când împăraţii şi conducătorii militari intrau în oraşe cu multă autoritate şi putere. Însă Hristos nu deţinea o asemenea putere şi nici nu voia să se impună oamenilor în acest fel. De aceea, Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că Hristos nu avea sceptru şi trâmbiţe, ci a venit într-o sărăcie desăvârşită; nu era însoţit de săbii, de arme şi de suliţe, aşa cum în semn de cinste, se însoţeau stăpânii pământeşti, ci Se purta cu smerenie deplină; nu avea oameni înarmaţi, scuturi, blazoane încrustate în aur, coifuri şi platoşe, ci numai blândeţe fără margini, bunătate nemăsurată şi cumpătare desăvârşită.

Smerenia lui Hristos este expresia iubirii şi simplităţii Sale, nu o virtute exterioară prefăcută. Omul simplu din fire şi iubitor este neapărat un om smerit. Smerenia lui Hristos, împletită cu simplitatea şi cu dragostea Sa, reprezintă în realitate energia Sa necreată, care provine din firea simplă a Dumnezeirii. De aceea, atunci când sfinţii se învrednicesc să Îl vadă pe Hristos în slavă, ei sunt copleşiţi de dragostea şi de smerenia Sa. Hristos este blând şi smerit cu inima, după cum El Însuşi a spus-o. 

Semnificaţia mânzului şi a asinei

Potrivit tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi, smerenia lui Hristos se vede din faptul că a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul asinei. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: Iisus găsind un asin tânăr,  aşezut pe el (Ioan 12, 14). La rândul său, Evanghelistul Matei spune că ucenicii I-au adus lui Hristos asina şi mânzul: Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele (Matei 21, 7). Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte despre faptul că Hristos S-a aşezat pe mânz nu pe asină (Luca 19, 35).

După cum tâlcuieşte Cuviosul Teofilact, între Evanghelişti nu există nicio contradicţie. Hristos a intrat în Ierusalim şezând pe mânzul asinei.Ucenicii au adus mânzul la Hristos, dar împreună cu mânzul au adus-o şi pe mama mânzului, adică pe asină. Atunci când Sfântul Evanghelist Matei scrie peste ele, nu a vrut să spună că Hristos S-a aşezat în acelaşi timp şi pe asină şi pe mânz. Aceste cuvinte pot fi interpretate în două chipuri diferite. În primul rând a şezut peste ele se referă la hainele pe care ucenicii le-au aşezat pe mânz. În al doilea rând, dacă ar fi să interpretăm că a şezut peste ele înseamnă că a şezut pe amândouă animalele care au fost aduse la Hristos, atunci El a şezut mai întâi pe asină şi mai apoi pe mânz, ceea ce simbolizează că mai întâi s-a odihnit în sinagoga iudeilor, iar mai apoi în poporul ce venea dintre neamuri.

Sfinţii interpreţi ai textelor evanghelice arată că aceste fapte au un înţeles simbolic. Cuviosul Eftimie Zigabenul spune că Hristos a şezut pe mânz, care este închipuirea poporului dintre neamuri, iar în spate venea asina, care este închipuirea poporului iudaic. Aceasta înseamnă că, după ce Hristos va vesti Evanghelia către neamuri şi după ce Se va odihni întru ele, vor veni şi iudeii, care se vor întoarce la credinţa în Hristos.

Dacă vom considera că atât mânzul cât şi asina simbolizează poporul dintre neamuri, atunci şederea lui Hristos pe asină arată că El a venit să omoare înşelăciunea idolatriei lipsite de judecată, iar şederea pe mânz arată că a venit să ţină în frâu avântul nestăpânit pe care îl aveau popoarele spre necredinţă, pentru că nu există nimic mai fără de judecată decât necredinţa şi mai îndărărnic şi nesupus decât neamurile care se închină la idoli (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Acest episod a fost proorocit în Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras după trup şi Hristos, şi profeţind întruparea  Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, Patriarhul Iacov spune printre altele: Acela îşi va lega de viţă asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale (Facerea 49, 11). Din această proorocie înţelegem că Hristos este via, iar corzile, adică organele vegetale prin care viţa de vie se înfăşoară pe lemne şi se ţine de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe mânzul asinei, adică pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfântul Geigorie Palama). Cu alte cuvinte ucenicii care sunt ramurile viţei Mântuitorului, au adus neamurile la credinţă în Hristos şi le-au unit cu via cea adevărată, care este Însuşi Hristos.

Potrivit Evangheliştilor care prezintă aceste fapte (Matei, Marcu şi Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi în satul de dinaintea lor, acolo unde se găseau o asină legată şi un mânz cu ea. Hristos le-a cerut să dezlege acele două animale şi să le aducă la El.

Tâlcuind acest episod Sfântul Atanasie cel Mare spune că satul de dinaintea lor este viaţa aceasta pământească, iar oraşul este viaţa cerească, adică Raiul din care a căzut Adam prin păcatul pe care l-a săvârşit. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea să ne facă să intrăm din nou în locul de unde am fost alungaţi. Asina şi mânzul reprezintă omenirea întreagă. Mânzul este protopărintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin înşelătorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezintă neamurile momite de idoli şi murdărite cu sânge necurat. Hristos îi trimite pe ucenici la întreaga omenire pentru ca aceştia să-i aducă la El atât pe iudei, cât şi pe cei dintre neamuri şi să alcătuaiscă Biserica din creştini proveniţi din rândul iudeilor şi a /al neamurilor. Dezlegarea acestor animale şi a ceea ce ele simbolizeaă poate fi făcută numai de oameni mari, nu în sensul vârstei trupeşti, ci în sensul credinţei, al dragostei, al dreptăţii, al înţelepciunii, al bărbăţiei şi al virtuţii. Asemenea bărbaţi sunt Apostolii, care au fost trimişi în lume pentru a propovădui şi a plini Biserica lui Hristos.

Ucenicii lui Hristos, adică Sfinţii Apostoli, au dezlegat toate neamurile din întunericul ce înseamnă necunoaşterea lui Dumenzeu, înşelarea, păcatul, robia celui rău ţi stăpânirea întunericului acestui veac, ducându-le spre Dumenzeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos stă deasupra tuturor acestor neamuri şi împărăţeşte peste ele (Tit, Episcopul Vostrelor).

Atunci când Hristos Şi-a trimis ucenicii să dezlege mânzul, El le-a spus că, dacă vor întâlni pe cineva care să-i întrebe pentru ce fac aceasta, să răspundă că Îi trebuie Domnului. Şi cu adevărat, atunci când ucenicii au dezlegat mânzul, unii din cei care erau de faţă au întrebat: de ce dezlegaţi mânzul ? Dar când ucenicii au răspuns că este porunca lui Hristos, i-au lăsat (Marcu 11, 5-6).

Acest lucru arată puterea stăpânitoare a lui Hristos, pentru că, fiind Dumenzeu, El conduce lumea şi nimeni nu poate să Îi stea împotrivă. Toate lucrurile au fost zidite de El şi toate sunt conduse de energia Sa necreată.

După cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, dacă  mânzul este omenirea ce a fost dezlegată de legăturile păcatului, putem să ne gândim că cei care se aflau de faţă le simbolizează pe viclenele stăpânii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, aşa cum tâlcuieşte Sfântul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la stăpânul lor, Satana, şi i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a făcut sfat şi întrunire a celor vicleni împotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana că urma să se întâmple ceva, pentru că mânzul a fost dus la domnul său şi nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gândit ce trebuie să facă şi astfel, i-a îndemnat pe cărturari şi pe farisei să pregătească moartea lui Hristos. Nefericiţii nu ştiau însă că moartea lui Hristos avea să ne dăruiască nouă viaţa veşnică, iar pogorârea Sa la Iad urma să ducă la ridicarea noastră la ceruri. 

Dobitoacele raţionale ale lui Dumnezeu

Proorocul şi împăratul David se întoarce la Dumnezeu şi spune: eram fără de minte şi nu ştiam, ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit (Ps.72, 22-23). David se lasă cu încredere în voia lui Dumnezeu, pentru că are credinţa desăvârşită că El îl va îndruma în cel mai bun chip cu putinţă.

Sfântul Andrei al Cretei face legătura dintre acest fragment din Psalmi şi episodul pe care îl analizăm, spunând că omul trebuie să se facă dobitoc în ceea ce priveşte simplitatea minţii, la fel ca mânzul ce mergea fără a se opune după ucenicii care îl dezlegaseră şi îl duceau la Hristos. Omul trebuie să asculte  fără cârtire de cel care şi-a asumat îndrumarea sa duhovnicească în Hristos şi să devină astfel mânz al Domnului, izbăvit de orice nebunie care îl face asemenea animalului. Abia atunci va înceta să păşească pe pământul grijii lumeşti, să se încovoaie sub povara încercărilor şi să se îngreuieze cu greutatea patimilor împotriva firii, pentru că, ridicându-se deasupra grăsimii vieţii pământeşti, purtându-se deasupra plăcerilor cărnii şi călcând pe balonul de săpun al slavei deşarte, el va fi mânz al lui Hristos şi se va face ,,car al tronului Heruvimilor’’.

Omul îndepărtat de Dumnezeu devine dobitoc pentru că este stăpânit de necugetatele pofte şi voile trupeşti şi pentru că se supune poftelor omului celui vechi. Însă atunci când dobândeşte smerenia în Hristos şi leapădă această lipsă de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este înţelesul fragmentul / fragmentului din Psalmi ,,ca un dobitoc eram înaintea Ta’’.

Sfântul Atanasie cel Mare învaţă că fiecare dintre noi se aseamănă mânzului ce a fost legat cu legăturile păcatului. De aceea, trebuie să-L rugăm pe Hristos să-i trimită la noi pe ucenicii Săi ca să ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginţi, altul cu preacurvia, altul cu beţia, altul este stăpânit de slava deşartă, altul nedreptăţeşte, altul răpeşte avutul aproapelui său şi al săracului, altul ia dobândă peste dobândă şi, în general, fiecare dintre noi a slăbit prin nedreptăţile sale. Din acest motiv, cu toţii avem nevoie de tămăduire de la Mântuitorul Hristos: ,,Şi avem nevoie de El să ne trimită şi nouă pe ucenicii Săi ca să ne dezlege din legăturile diavolului’’.

Atunci când omul se face ca un dobitoc, cu sensul de supunere deplină faţă de ucenicii Domnului, el este dus fără îndoială înaintea tămăduitorului Hristos, Care îl vindecă de toate slăbiciunile şi îl face tron al lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne facem dobitoace cugetătoare şi vom fi sfinţiţi de Hristos.

 Veşmintele Apostolilor

Atmosfera triumfală şi sărbătorească a Intrării Domnului în Ierusalim şi bucuria iudeilor rezultă şi din faptul că oamenii îşi aşterneau veşmintele pentru ca Hristos să treacă peste ele. Acest lucru era obişnuit în cazul intrării în oraşe a regilor şi a generalilor încununaţi de victorie.

Din Sfintele Evanghelii vedem că au fost aşternute două feluri de veşminte. Mai întâi, Apostolii şi-au pus hainele pe mânzul pe care S-a aşezat Hristos, după care unii dintre iudei şi-au aşternut veşmintele pe pământ, pe unde avea să treacă mânzul ce Îl purta pe Hristos. Şi [Apostolii] au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele pe el şi Iisus a şezut pe el. Şi mulţi îşi aşterneau hainele pe cale…(Marcu 11, 7-8).

Veşmintele Apostolilor care au fost aşezate pe mânz sunt virtuţile acestora, pe care Hristos stă aşezat. După cum spune Cuviosul Teofilact, aceasta înseamnă că, dacă sufletul omului nu se împodobeşte cu virtuţile apostolice, Dumnezeu nu poate domni peste el. Viaţa apostolicească este fundamental venirii şi biruinţei lui Hristos în inima omului. A aşterne hainele noastre nu înseamnă altceva decât a ne supune carnea şi voia în faţa duhului, pentru că numai astfel ne putem învrednici să ne închinăm Patimii lui Hristos şi slăvitei Sale Învieri (Sfântul Grigorie Palama).

Veşmintele care au fost aşezate pe mânz nu simbolizează numai virtuţile Apostolilor, ci şi harul care le-a fost dat acestora. Hristos a fost făcut cunoscut la toate popoarele prin har (Tit, Episcopul Vostrelor). Aşadar, sfinţii Apostoli nu ar fi putut săvârşi toată această lucrare dacă nu ar fi avut harul lui Hristos.

Sfântul Evanghelist Luca consemnează un amănunt foarte reprezentativ prin înţelesul pe care îl are. El spune că ucenicii şi-au aşternut veşmintele pe mânzul pe care S-a suit Domnul, iar în continuare , în vreme ce Iisus înainta, îşi aşterneau hainele pe cale înaintea lui: Iar pe când mergea El, aşterneau hainele lor pe cale (Luca 19, 36).

Tâlcuind aşezarea hainelor Sfinţilor Apostoli la picioarele mânzului, Sfântul Atanasie cel Mare spune că hainele reprezintă legile morale care sunt aşternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adică să nu fii desfrânat; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.

Sfinţii Apostoli şi-au aşternut veşmintele pe cale pentru ca noi să nu mai păşim pe pământ şi să nu mai mergem însoţiţi de dorinţe şi de pofta pântecelui, adică să nu fim stăpâniţi de patimile părţii poftitoare şi ale părţii irascibile a sufletului. Trebuie să fim atenţi să nu păşim pe pământ, pentru că Apostolii şi-au aşternut pentru noi veşmintele, adică poruncile lui Hristos. Pentru că primim acest ajutor, putem urca foarte sus, fiindcă, în loc să ne aplecăm fruntea spre pământ, ne-o plecăm în faţa lui Hristos, aşa cum a făcut  Sfântul Ioan Teologul. Astfel, omul nu-şi mai târăşte picioarele pe pământ, ci păşeşte în ceruri. În mod vădit, aici este vorba despre virtutea practicii (a faptei) şi despre virtutea teoriei (a vederii lui Dumnezeu). Prin practică trebuie să ne luptăm pentru a ne curăţi inima, iar prin teorie să ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.

Faptul că Apostolii şi-au scos hainele şi le-au aşezat ca să treacă peste ele Hristos mai înseamnă printre altele că cei care sunt vrednici a-L slăvi pe Hristos  trebuie să îl lege pe omul cel vechi şi să îl supună Domnului. Atunci Hristos va veni la aceştia şi îi va sfinţi, iar carnea lor nu se va mai răscula împotriva duhului (Cuviosul Teofilact).

Ovaţiile poporului şi ,,osana întru cei de sus, binecuvântat este Cel ce vine…’’

Bucuria iudeilor la intrarea lui Hristos în Ierusalim era nestăvilită. Ei strigau zicând: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului (Ioan 12, 13). Sfântul Evanghelist Matei spune că mulţimea care mergea înaintea Lui striga: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus (Matei 21, 9), iar după  cum afirmă Sfântul Evanghelist Marcu, mulţimea aclama: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! (Marcu 11, 9-10). De asemenea, Sfântul Evanghelist Luca spune că mulţimile strigau: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus (Luca 19, 38).

Înţelesul tuturor acestor osanale este acelaşi, numai cuvintele sunt diferite, pentru că mulţimea striga fără a fi strunită în vreun fel, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, iar Evangheliştii au redat ceea ce au auzit ei înşişi, diferenţele fiind cele specifice care apar în povestirea evenimentelor de către martori diferiţi. Cert este că aveam de-a face cu strigăte de biruinţă şi de slavă, pentru că cei mai mulţi sperau că a venit Mesia care avea să îi elibereze din robia lor faţă de romani. S-au aşteptat aşadar ca El să fie un stăpân lumesc care le va aduce eliberare naţională. Cuvântul osana este ebraic şi înseamnă mântuieşte (Sfântul Nicodim Aghioritul). El provine dintr-un Psalm al lui David, care era cunoscut iudeilor pentru că se cânta în sinagogi: O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi din casa Domnului. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă (Ps.117, 25-27). Am putea spune că iudeii au adaptat un cuvânt liturgic la această împrejurare. Există şi punctul de vedere că osana se tâlcuieşte harul lui Dumnezeu (Macarie Hrisochefalul). Însă acesta nu este un sens contradictoriu, pentru că Dumnezeu îi mântuieşte pe oameni cu harul Său. Aşadar, osana reprezintă un imn adresat Domnului care înseamnă mântuieşte, iar  întru cei de sus arată că Hristos nu este slăvit numai pe pământ, ci şi de către îngerii din cer (Sfântul Grigorie Palama).

Cuvântul binecuvântat, atunci când este adresat de către oameni lui Dumnezeu, are un înţeles diferit faţă de cazul în care este îndreptat de Dumnezeu către oameni. Răspunzând la nedumerirea legată de cum este cu putinţă ca omul zidit să Îl binecuvinteze pe Dumnezeul nezidit, pentru că ar trebui să se întâmple tocmai contrariul, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că termenul binecuvântare are în Sfânta Scriptură două înţelesuri. În primul rând, el este folosit pentru a arăta sfinţirea care este dată de Dumnezeu oamenilor, după cuvântul şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o (Facerea 2,3). De asemenea, cuvântul binecuvântare mai este folosit pentru a exprima doxologia şi mulţimea adresată de noi lui Dumnezeu, după cum este scris în Psalmul lui David: Binecuvintează suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui (Ps.102, 1), unde cuvântul a binecuvânta are înţelesul de doxologie şi de mulţumire.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu numai Dumnezeu îl binecuvintează pe om, ci şi omul Îl binecuvintează pe Dumnezeu, dar în chip diferit. Atunci când Dumnezeu îl binecuvintează pe om, îl face pe acesta mai strălucitor, iar când omul Îl binecuvintează pe Dumnezeu, devine el însuşi mai strălucitor. Aşadar, fie spunem că Dumnezeu îl binecuvintează pe om, fie că omul Îl binecuvintează pe Dumnezeu, cel câştigat este omul, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de nicio binecuvântare.

Cuvintele mulţimii, care au devenit un imn liturgic, au un înţeles hristologic profund pentru că arată cele două firi ale lui Hristos. Osana întru cei de sus exprimă firea înaltă a Dumnezeirii, iar  binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului exprimă firea omenească, adică sămânţa lui Avraam, care a fost binecuvântată de Dumnezeu pentru că din ea avea să vină mântuirea neamului omenesc (Tit, Episcopul Vostrelor). Faptul că ambele doxologii sunt adresate persoanei lui Hristos arată caracterul Său teantropic, pentru că El este Dumnezeu şi om, având două firi într-un ipostas şi într-o persoană.

Iudeii strigau: Osana Fiului lui David (Matei 21, 9). Ei Îl numeau pe Hristos Fiu al lui David  pentru că ştiau din proorociile Vechiului Testament că Mesia Se va trage din neamul lui David. Dumnezeu i-a făgăduit lui David: Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: ,,Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău’’(Ps.131, 11). În acel moment, poporul a fost luminat de Duhul Sfânt, pentru că şi-a amintit acest Psalm şi a înţeles că Hristos este Mesia cel făgăduit spre mântuirea lor (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Astfel, după ridicarea lui Lazăr din morţi, îngerii au înţeles în chip tainic măreţia lui Dumnezeu, iar oamenii au văzut-o cu ochii lor şi de aceea s-au ridicat şi au cântat cu toţii imnuri de biruinţă slăvindu-L pe Hristos ca pe Mesia pe Care îl aşteptau să vină pentru a izbăvi neamul omenesc şi a aduce îngerilor darul neschimbării (imposibilitatea de a cădea). Măreţia lui Dumnezeu  a fost înţeleasă mai ales de îngeri. Îngerii sunt zidirea lui Dumnezeu şi de aceea nici ei nu cunosc viitorul sau ceea ce nu este nevoie ca ei să cunoască. Ei au aflat că Adam va fi înviat şi li s-a confirmat acest lucru abia când L-au văzut pe Hristos înviindu-i pe fiul văduvei şi pe fiica sutaşului, dar mai ales atunci când au văzut învierea lui Lazăr, care începuse să putrezească, să se descompună şi să fie luat în stăpânire de viermi. Văzând, dar, îngerii că deşi fusese sub stăpânirea viermilor şi a demonilor, omul a înviat, s-au ridicat minunându-se şi au cântat osana (Tit, Episcopul Vostrelor).

Prin acest imn, Hristos este slăvit ca biruitor al morţii. Triumful şi biruinţa generalilor asupra oştirilor de pe pământ nu pot fi comparate cu biruinţa lui Hristos asupra diavolului şi a morţii şi de aceea, acest imn este unic.

Imnul copiilor

Chiar dacă întregul popor Îl slăvea pe Hristos strigând pe cale ,,osana’’, când El a intrat în templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau şi cumpărau şi i-a vindecat pe orbii şi pe şchiopii care se găseau acolo, arhiereii şi cărturarii au fost indignaţi. Indignarea lor a crescut atunci când i-au auzit pe copii strigând Osana Fiului lui David. Arhiereii şi cărturarii au protestat înaintea lui Hristos, dar El le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă? (Matei 21,15-16).

Aşa cum aminteşte şi Hristos, imnele de slavă cântate de copii au fost proorocite în Vechiul Testament de profetul David: Din gura copiilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Ps.8,2). Fiind curaţi, copiii L-au slăvit pe Hristos în templu, nu pe cale.

Aceşti copii s-au arătat mai teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar dacă ei erau needucaţi şi neînvăţaţi (Sfântul Grigorie Palama). Priveliştea era străină şi peste fire pentru că pruncii de lapte stăteau în braţele mamelor lor şi cu o mână ţineau sânul mamei, iar cu cealaltă ramura de finic, în vreme ce aceleaşi guri care sugeau laptele matern rosteau dogmă împărătească (Sfântul Chiril al Alexandriei). Limba şi buzele pruncilor erau mişcate de harul şi de puterea Sfântului Duh, pentru că altfel acest lucru nu era cu putinţă.

Un fapt şi mai ieşit din comun a fost acela că pruncii Îl slăveau pe Hristos ca Dumnezeu, în vreme ce părinţii lor, arhiereii şi cărturarii Îl huleau. Sfântul Chiril al Alexandriei face o serie de observaţii deosebite, subliniind această diferenţă. El spune că pruncii L-au recunoscut pe Împăratul zidirii aşa cum Acesta S-a înfăţişat, în vreme ce părinţii lor s-au arătat neştiutori; copiii L-au slăvit ca Dumnezeu, însă părinţii lor L-au răstignit ca vrăjmaş; copiii strigau osana iar părinţii strigau răstigniţi-L; vârsta fragedă şi nepricepută s-a înţelepţit, în vreme ce înţelepţii s-au întunecat; copiii şi-au aşternut veşmintele ca să treacă peste ele Hristos, iar părinţii lor I-au împărţit hainele; pruncii L-au întâmpinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar părinţii blestemau; copiii L-au primit pe păstor ca nişte miei, în vreme ce părinţii lor au sfâşiat mielul ca nişte lupi.

Diferenţa dintre copii şi părinţi izvorăşte din starea sufletească diferită a acestora, deoarece Duhul Sfânt lucrează numai asupra inimilor curate şi nemurdărite de mândrie. El nu poate sălăşlui în inimile atinse de nepăsare.

Imnul pruncilor de lapte este imnul noului popor al Domnului, care are inimă de prunc. Sfântul Apostol Pavel le spune creştinilor din Corint: Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La mine însă, fiţi desăvârşiţi (I Cor. 14,20). Există o vârstă de prunc şi de copil la minte şi o vârstă de prunc şi de copil la inimă. Creştinii nu trebuie să fie prunci cu mintea. Ei trebuie să fie prunci cu inima, în vreme ce la minte, ei trebuie să fie desăvârşiţi şi împliniţi. Starea de pruncie a inimii este legată de curăţirea şi îndepărtarea de acolo a tuturor gândurilor. Sfântul Grigorie Palama le spune creştinilor pe care îi păstorea: ,,fraţilor, bătrâni sau tineri, luaţi răutatea pruncilor ca să fiţi laolaltă cu împăraţii şi cu căpeteniile’’. Atunci când omul are răutate de prunc, el este întărit de Dumnezeu pentru a putea ţine semnele biruinţei şi ale triumfului nu numai asupra patimilor viclene, ci şi asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, după care omul primeşte harul de a grăi de fiecare dată când este nevoie.

Semnificaţia ramurilor de finic

Pe lîngă faptul că strigau şi Îl slăveau pe Hristos ca Dumnezeu, mulţimile ţineau în mâini ramuri de finic. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui (Ioan 12,12-13). Ceilalţi Evanghelişti spun că oamenii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale (Matei 21,8; Marcu 11, 8). Această scenă aminteşte de întâmpinarea unui conducător lumesc care vine biruitor dinr-o bătălie. După Victoria lui Simion Macabeul, s-a scris: şi au intrat în ea (în cetate)…cu laude şi cu stâlpări şi harpe şi chimvale şi cu alăute şi cu cântări de cântece… (I Macabei 13,51). Dar şi sfinţii pe care Sfântul Ioan Teologul i-a văzut stând pe tronul lui Dumnezeu purtau veşminte albe şi ţineau în mână ramuri de finic (Apoc. 7,9).

Există mărturii care confirmă faptul că Biserica a repetat această scenă a intrării triumfale în Ierusalim. Astfel, odinioară aveau loc procesiuni în care poporul mergea la Muntele Măslinilor ţinând în mână ramuri de finic, iar episcopul se aşeza pe un mânz, închipuindu-L astfel pe Hristos. Litania aceasta este amintită în multe dintre troparele slujbei din duminica Floriilor.

După cum spune Sfântul Epifanie, vaion este un cuvânt provenit din limba egipteană care înseamnă ramură de finic (în limba greacă: βαϊον la plural nseamnă florii). Şi astăzi, de Florii, creştinii ţin în mâini ramuri, pentru că ele simbolizează primirea triumfală a lui Hristos şi prezenţa virtuţilor. Această zi este precedată de patruzeci de zile de nevoinţă, de post şi de rugăciune prin care creştinii se pregătesc pentru a-L întâmpina pe Hristos Care va învia din morţi.

Sfântul Chiril al Alexandriei le recomandă creştinilor să nu ţină ramuri de finic numai în mână, ci să le poarte şi în suflet, pentru că prezenţa lor înseamnă dezbrăcarea sufletului de moartea vechii haine de piele şi lepădarea de orice boală şi mândrie. Sfântul Andrei al Cretei spune să nu aşternem pe calea pe care va trece Hristos ramuri de măslin, obiecte sau ramuri de finic, ci, pe cât ne este cu putinţă, să ne aşternem pe noi înşine, prin smerenia sufletului şi prin dreapta judecată, pentru ca astfel să-L primim la noi pe Cuvânt, iar Dumnezeul cel neîncăput să Îşi facă sălaş în noi. Iar în altă parte, Sfântul Andrei spune că nu trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu ramuri ci cu viaţă plină de virtuţi. De altfel ramurile de măslin sunt mâinile care se întind spre milă şi milostivire.

În sfârşit, ramurile pe care le ţin creştinii în mâini nu trebuie să reprezinte doar manifestări exterioare ale credinţei, pentru că ele simbolizează înduhovnicirea, fapta, cunoştinţa şi lucrarea curată a omului interior, după cum ne învaţă Tit, Episcopul Vostrelor. Lucrarea duhovnicească a omului nu se referă numai la faptă, ci şi la cunoştinţă şi contemplare. Ramurile de finic arată lucrarea duhovnicească completă a omului care însetează să Îl întâmpine pe Biruitorul morţii.                                                             

Adevărata sărbătorire

Un tropar al slujbei Vecerniei din duminica Floriilor începe astfel: ,,Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat şi toţi, luând Crucea, Ta zicem…’’ Sfântul Nicodim Aghioritul explică motivul pentru care se rosteşte acest tropar, motiv care are o semnificaţie deosebită. El spune că în ziua pomenirii Sfântului Antonie cel Mare (17 ianuarie), părinţii de odinioară care vieţuiau prin mănăstiri se retrăgeau în pustie, în munţi sau în peşteri şi rămâneau acolo până în ziua Floriilor, nevoindu-se în isihie sfântă şi petrecând în post şi în rugăciune. În săptămâna de dinainte de duminica Floriilor, ei se strângeau laolaltă pentru a prăznui Patimile, Răstignirea şi Învierea lui Hristos. La acest fapt se referă multe tropare. Unul din ele spune: ,,Veniţi cei din pustii şi din munţi şi din peşteri, adunaţi-vă ţinând stâlpări împreună cu noi, să întâmpinăm pe Împăratul  şi Stăpânul’’. Tocmai de aceea cântau: ,,Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat’’.

De aici înţelegem că nu este suficientă prăznuirea exterioară a acestor evenimente, ci este nevoie de o abordare existenţială şi interioară a lor. Rugăciunea, isihia şi cumpătarea sunt mijloacele  potrivite pentru ca omul să se apropie în mod corect de aceste sărbători şi să le prăznuiască în chip sfânt, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioadă de pregătire de cincizeci de zile, care începe din Duminica vameşului şi a fariseului. Aceste fapte hristologice sunt legate de mântuirea omului şi presupun o pregătire corespunzătoare.  

* * *                         

Învierea lui Lazăr şi intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim închipuie nădejdea învierii de obşte precum şi intrarea lui Hristos în inima curată a omului. Aceste sărbători trebuie să depăşească stadiul de evenimente exterioare şi să devină prăznuiri lăuntruice.

Tit, Episcopul Vostrelor, spune: ,,Să ne facem pentru El car sfânt, nu mânz necurat, pentru ca [Hristos] să urce în el. Să punem frâu pe gândurile noastre, pentru ca El să domnească peste noi în veac’’. 

 Noiembrie 1994