MITROPOLITUL IEROTHEI DE NAVPAKTOS DESPRE IORDAN ŞI MAREA MOARTĂ, ARĂTAREA DUMNEZEULUI TREIMIC ŞI "FIUL IUBIT" ÎNTRU CARE TATĂL A BINEVOIT

8. Râul Iordan şi Marea Moartă

Râul Iordan a rămas consemnat în istorie prin mai multe evenimente, dar mai ales în legătură cu propovăduirea şi cu Botezul Sfântului Ioan Înaintemergătorul şi prin faptul că Însuşi Hristos S-a botezat în acest râu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iordanul este chipul neamului omenesc. El se numeşte astfel, pentru că are în alcătuire două izvoare: Ior şi Dan. Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Potrivit unei tâlcuiri referitoare la originile noastre, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam şi din Eva, dar prin păcat, el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieţii noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se, Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea şi i-a întors pe oameni spre viaţa primordială.

Proorocul David spune: Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi (Ps.113, 3). Prin aceste cuvinte, el a vrut să arate uimirea mării, a apelor de pe mari întinderi şi a râului Iordan la intrarea lui Hristos cel fără de păcat în apă. Această mirare este explicată în rugăciunea pentru sfinţirea apelor, scrisă de Sfântul Sofronie, Episcopul Ierusalimului: ,,Iordanul s-a întors înapoi, văzând focul Dumnezeirii pogorându-Se trupeşte şi intrând într-însul’’. Aşadar, focul Dumnezeirii a intrat în apă prin trupul lui Hristos.

Într-un anume fel şi într-o anumită măsură, această profeţie se aplică şi în viaţa creştinului. Marea este existenţa omului plină de zbucium, fapt pentru care este numită mare sărată. Şi, după cum am văzut anterior, Iordanul este viaţa omenească, care după căderea primelor făpturi, a fost îndreptată spre pieire şi s-a unit cu moartea şi cu stricăciunea. Prin pocăinţă, omul se izbăveşte de marea sărată a vieţii, iar viaţa lui se schimbă, se transformă, se întoarce la adevăratele ei izvoare şi capătă un alt sens (Isihie Preotul).

  9. Arătarea Dumnezeului Treimic

  La Botezul lui Hristos S-a arătat Sfânta Treime. De altfel, unul dintre scopurile întrupării şi ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adică a faptului că Dumnezeu, chiar dacă are o singură fiinţă şi o singură fire, este în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Astfel, se aude vocea Tatălui, Care mărturiseşte şi întăreşte faptul că Cel aflat în Iordan este Fiul Său, iar în acelaşi timp, Duhul Sfânt Se arată ,,în chip de porumbel’’.

Arătarea Dumnezeului Treimic şi confirmarea Tatălui au avut loc şi cu puţin timp înainte de Patimile lui Hristos, o dată cu Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Tabor. Asupra faptelor legate de acest eveniment ne vom opri atunci când vom analiza Schimbarea la Faţă a Domnului.

Sfântul Grigorie Palama face o analiză teologică minunată a motivului pentru care Dumnezeul Treimic a apărut în acea clipă. El spune că Sfânta Treime Se arată în momentul zidirii şi al rezidirii. Omul a fost făcut prin harul comun al Dumnezeului Treimic, pentru că ,,Tatăl zideşte totul prin Fiul şi în Duhul Sfânt’’. De altfel, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeul Treimic a fost Cel care a hotărât crearea omului: să facem om după chipul şi asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Tatăl l-a zidit pe om după chipul Cuvântului şi i-a dat viaţă în Duhul Sfânt. Pentru că harul Dumnezeului Treimic este comun, întreaga Sfântă Treime a participat la crearea fiinţei omeneşti. Trebuia aşadar ca Dumnezeul Treimic să Se arate şi în momentul replămădirii şi rezidirii omului. De altfel, după Botezul Său, Hristos Şi-a început lucrarea publică pentru mântuirea neamului omenesc.

Arătarea Dumnezeului Treimic în momentul rezidirii omului vădeşte încă un adevăr teologic, şi anume faptul că omul este singura fiinţă de pe pământ cunoscătoare şi închinătoare la Sfânta Treime, dar şi singura creată după chipul şi asemănarea Dumnezeului Treimic. Potrivit explicaţiilor teologice ale Sfântului Grigorie Palama, animalele nu au gând şi raţiune, ci numai suflet vital, care nu subzistă prin el însuşi, ceea ce înseamnă că atunci când animalele mor, sufletul lor se pierde, adică nu se păstrează, pentru că nu are substanţă, ci numai energie. De asemenea, îngerii şi arhanghelii au gând şi raţiune, dar nu au duh care dă viaţă trupului, pentru că sunt deasupra simţirii. Omul, însă, are gând, raţiune şi duh care dă viaţă trupului cu care împreună este unit şi, de aceea, numai omul este după chipul Dumnezeirii în trei ipostasuri. De altfel, tocmai acesta a fost motivul pentru care, spre a mântui şi a transforma lumea, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, nu înger, omul fiind oglinda creaţiei. Astfel, schimbarea şi transformarea creaţiei s-au făcut prin omul îndumnezeit.

   10. Fiul iubit întru Care a binevoit Tatăl

Vocea Tatălui mărturiseşte şi confirmă faptul că Hristos este Fiul Său cel iubit. Potrivit Sfântului Evanghelist Matei, Tatăl vorbeşte despre Fiul la persoana a treia: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit (Matei 3, 17). Din Evanghelia după Marcu, rezultă că Tatăl S-a adresat la persoana a doua: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit (Marcu 1, 11). Acest lucru nu are o foarte mare importanţă. Ceea ce observăm aici este că Tatăl dă mărturie despre Cuvântul, adică despre Fiul Său iubit. Dumnezeu Cuvântul S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, iar această naştere este trăsătura ipostatică a celei de-a doua Persoane a sfintei Treimi.

După cum spune Sfântul Grigorie Palama, demnă de observat este exprimarea întru Care am binevoit. Pentru a se înţelege valoarea acestei exprimări şi, în general, valoarea şi însemnătatea întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, trebuie acordată atenţie diferenţei dintre voia lui Dumnezeu prin bunăvoinţă şi cea prin îngăduinţă. Dumnezeu are o singură voie, dar uneori ea este sub formă de bunăvoinţă, iar alteori, sub formă de îngăduinţă. Dumnezeu a văzut că omul va cădea şi, chiar dacă nu l-a creat pentru aceasta, în cele din urmă a îngăduit căderea, tocmai pentru că omul însuşi a voit-o. Dumnezeu nu poate să încalce libertatea omului şi de aceea, se creează multe probleme, pe care, însă, El le îngăduie să existe. Moartea, bolile şi atâtea altele au fost îngăduite de Dumnezeu, dar nu le-a plănuit El Însuşi. Aşadar, voia lui Dumnezeu prin bunăvoinţă este diferită de cea prin îngăduinţă.

În acest context, Sfântul Grigorie Palama spune că mărturia Tatălui ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit’’ arată că întruparea a fost voia lui Dumnezeu după bunăvoinţă, care se mai numeşte şi voire anterioară. Aceasta înseamnă că întruparea lui Hristos a fost ,,programată’’ de Dumnezeu fără a depinde de căderea omului, fiindcă ziditul putea să fie mântuit numai prin unirea sa cu neziditul în ipostasul Cuvântului.

Astfel, toate câte s-au petrecut în Vechiul Testament – legiuirile, făgăduinţele – erau incomplete, deoarece purtau pecetea căderii omului şi nu se înscriau în voia anterioară a lui Dumnezeu, ci aveau ca scop întruparea Cuvântului. Nu numai proorociile, legiuirile etc. din Vechiul Testament ţinteau spre întrupare, pentru că însăşi zidirea şi încununarea zidirii lumii au avut ca scop unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească, adică a neziditului cu ziditul. Până şi crearea omului după chipul lui Dumnezeu s-a făcut pentru ca în el să încapă arhetipul creaţiei. În acelaşi context se încadrează şi legea care s-a dat în Rai, iar firile şi treptele îngereşti tind spre aceeaşi finalitate, care este ,,iconomia divino-umană’’.

Toate acestea arată importanţa şi valoarea întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul. Fără întrupare, mântuirea omului şi reînnoirea zidirii ar fi fost imposibile. Nu omul, ci Dumnezeul-Om Hristos este centrul lumii şi al istoriei. Cea mai mare crimă a epocii noastre este că omul se consideră centrul lumii. Se poate spune cu certitudine că întreaga strădanie ascetică a creştinului ţinteşte spre îndepărtatrea din viaţă a gândirii antropocentrice şi spre dobândirea gândirii teantropocentrice. Centrul nu trebuie să fie omul, ci Dumnezeul-Om.