Predică despre uitarea de sine 

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

Iubiții mei,

aseară, 20 noiembrie 2012, o bunică din București… și-a scăpat nepoata de la moarte…lăsându-se călcată de mașină.

„Am auzit o bufnitură, fără frână, fără nimic. Până să ies, deja era o mare baltă de sânge jos”, a spus un martor ocular…

Balta de sânge…era uitarea de sine a bunicii pentru nepoata ei…

A preferat ca nepoata să trăiască…pentru că „are toată viața înainte”…

Presupunerea ei…deși viața e în mâna lui Dumnezeu și nu în sănătatea noastră aproximativă…

Ca să avem cărți…cineva trebuie să se uite pe sine pentru ca să le scrie.

Ca să avem mâncare, haine, autostrăzi, sistem de educație, medical, judiciar…trebuie ca mulți să muncească pentru toate acestea.

Iar uitarea de sine…stă la baza oricărui lucru generos, jertfelnic, autentic…

Puteai să îl iei cu mașina și nu l-ai luat…

Puteai să îi spui unde e strada cutare…

Puteai să îl luminezi la minte în credința lui…

Puteai…o mie de lucruri…

Nu ai făcut-o…înseamnă că nu te-ai uitat pe tine…te-ai centrat pe tine…și n-ai schimbat deloc lumea din jurul rău.

Tânăra salvată de bunică…dacă are conștiință…va fi recunoscătoare…

Va vedea viața ca un dar…primit și de la bunica ei…

La fel copilul al cărei mame a murit la naștere…

Ea a murit ca el să…trăiască…

Și părinții, bunicii, frații, rudele…care ne cresc, ne ajută, ne educă…sunt cei care se uită pe ei înșiși, cu toate păcatele și neputințele lor, pentru ca să vadă de noi…

Educatorul…învățătorul…profesorul s-a uitat pe sine pentru noi…

Soția se uită pe sine pentru noi…pentru cafeaua, masa, pantalonii, cămașa, bagajul nostru…

Cineva trebuie să ne protejeze copilăria, adolescența, viața…pentru ca să ne putem bucura…

Cineva trebuie să se uite pe sine…pentru ca să ne bucure!

Duhovnicii noștri își fac timp ca să ne spovedească, să ne îndrume…

Prietenii noștri își fac timp să ne vadă…să ne vorbească…să ne ajute…

Trebuie să îți faci timp, să te uiți pe tine… pentru ca să umpli de bucurie pe un altul.

Bineînțeles că pot să nu mai scriu pentru un public larg…

Eu am scris și înainte de online… scriu și în afara onlineului.

Faptul că îmi fac timp pentru alții… înseamnă a mă uita pe mine însumi. A dărui…

Și pe cât dărui… pe atât mă bucur și mai mult… pentru că mă simt împlinit dăruind…

Iar uitarea de sine…înseamnă împlinirea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a da…fără să așteptăm să ni se restituie efortul nostru.

Căci asta înseamnă să îți aduni „comori în cer [tisavrus en urano]” [Mt. 6, 20]: să faci lucruri…pentru care nu primești nimic în schimb!

Să îți dai timpul, banii, viața, cunoștințele pentru alții… în folosul altora… pentru ca să te umpli de slava lui Dumnezeu, a Dumnezeului Care face binele tuturor [Mt. 5, 45].

Și de unde am fi avut exemplul acesta prea minunat, dacă Fiul lui Dumnezeu întrupat nu S-ar fi dat pentru viața lumii?

Tocmai el, exemplul mântuitor/ salvator al Fiului întrupat, se observă în gestul bunicii față de nepoata ei…

Ea și-a dat viața pentru nepoata ei… pentru ca ea să fie vie.

Pentru că El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a murit pentru noi, cei păcătoși, pentru ca să avem viață dumnezeiască din belșug prin Tainele și Slujbele Bisericii.

Căci Biserica e cea care ne hrănește, ca o mamă bună, în toată viața noastră…

Ne hrănește cu har!

Iar cei care sunt plini de har… sunt și plini de milă… de atenție… de cumpătare, de frumusețe duhovnicească…

Nu sunt plini de texte, de fobii, de ranchiune… ci de milă!

Pentru că mila și dragostea te fac să uiți de tine… pentru a fi în slujirea aproapelui tău, oricare ar fi el…

Și observăm, la modul dureros, ce înseamnă ca omul care ne trebuie… să nu fie la locul lui.

Nu avem duhovnicul, medicul, prietenul, șoferul, angajatul, prietenul, cititorul pe care ni-l dorim noi. Nu-l avem și suspinăm după el!

Dacă nu e… dacă nu mai e… i se simte locul…

Nimic nu-l poate înlocui pe cel căruia noi… îi simțim locul!

De aceea, știind cât de greu e să nu ai om…să nu ai prieten… să nu ai frate… să nu ai confident… știi să te uiți pe tine pentru cel care are nevoie…

Pentru că nevoia lui e și nevoia ta…

Și a te uita pe tine… înseamnă a te regăsi pe tine.

Pentru că mă fac mai uman, mai atent, mai delicat… dacă te ajut, dacă te ascult, dacă te cunosc mai bine…

Te ajut… iar tu mă ajuți și mai mult… decât te ajut eu pe tine…

Și astfel uitarea de sine… lepădarea de sine… desființarea egoismului din noi… e porunca lui Dumnezeu, e dorința Lui, e nevoia Lui…

El are nevoie de uitarea noastră de sine… pentru ca să ne umple de ținerea de minte a aproapelui…

Și când nu îl mai uiți pe altul…nu îți mai uiți nici tu nevoile fundamentale.

Și nevoile noastre fundamentale sunt viața duhovnicească, adevărul dumnezeiesc, iubirea curată, sinceritatea, întrajutorarea…cunoașterea înălțătoare a oamenilor.

Da, e ușor să vezi dedesubturi, păcate, plăceri, căderi… dar înălțător e să vezi oamenii din oameni!

Cine sunt, în ei înșiși, oamenii: asta e înălțător!

Așa, să îi calci în picioare, să îi minimalizezi, să îi tratezi de sus… e ușor…

Înălțător e să îi vezi profund… și să se înalțe în ochii tăi, în inima ta, în conștiința ta… mai presus de tine…

Pentru că atunci am învățat lucruri autentice de la oameni… tocmai pentru că ne-am uitatpe noi… și i-am descoperit pe ei cu adevărat.

Dumnezeu să ne învețe uitarea de sine… pentru ca să descoperim ce frumoși sunt oamenii și ce frumoasă e lumea lui Dumnezeu, lumea văzută cu ochi frumoși. Amin!

***

Sursa: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/11/21/predica-despre-uitarea-de-sine-21-noiembrie-2012/