2. Creşterea lui Hristos în vârstă şi în înţelepciune

  Cel mai cunoscut episod din copilăria lui Hristos este prezenţa Sa în templu şi convorbirea cu învăţătorii, care a pornit de la faptul că El îi asculta pe învăţători şi-i întreba. Şi, fireşte, după cum spune Sfântul Evanghelist, toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui (Luca 2, 47).
  Nu vom face o analiză amănunţită a acestor fapte , ci ne vom opri numai asupra a două fragmente grăitoare care au legătură cu întruparea lui Hristos. Primul vorbeşte de viaţa de după Întâmpinarea Domnului, adică după patruzeci de zile de la Naştere. Sfântul Evanghelist scrie: Iar copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui (Luca 2, 40). Celălalt fragment are legătură cu episodul din templu, atunci când Hristos era de doisprezece ani. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni (Luca 2, 52).
  În privinţa vârstei şi a creşterii treptate a trupului lui Hristos, nu există nicio chestiune de discutat. Dezvoltarea se petrecea firesc, ca la toţi oamenii, pentru că Hristos era om desăvârşit. Problema se pune în legătură cu ,,umplându-Se de înţelepciune’’ şi cu ,,sporea cu înţelepciunea’’, referitor la faptul că firea omenească s-a îndumnezeit în momentul luării sale în ipostasul Cuvântului, în interiorul pântecelui Născătoarei de Dumnezeu.
  Ereticul Nestorie spunea că Preasfânta Fecioară Maria a născut un om simplu, care cu trecerea timpului a luat harul lui Dumnezeu. Aceste afirmaţii au fost condamnate de Biserică, pentru că firea omenească s-a îndumnezeit imediat, prin luarea ei în ipostasul Cuvântului. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, ,,sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta’’ are înţelesul că înaintând în vârstă, Hristos Îşi arăta ,,înţelepciunea care se afla în El’’. În Hristos exista înţelepciunea, datorită unirii ipostatice a firii dumnezeieşti cu cea omenească, dar această înţelepciune era dezvăluită în raport cu vârsta Sa.
  Tema aceasta este analizată mai amănunţit de Cuviosul Teofilact care, în comentariile sale interpretative, urmează linia Sfinţilor Părinţi şi mai ales pe cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. El spune că Hristos ar fi putut încă din pântecele mamei să ajungă la măsura vârstei mature, dar acest lucru ar fi părut că este rodul fanteziei. De aceea El S-a dezvoltat treptat, la fel ca toţi copiii. Înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul se arăta în funcţie de creşterea vârstei Lui trupeşti. Hristos nu a devenit înţelept, ,,ci puţin câte puţin, se arăta înţelepciunea din El, urmând vârstei Sale trupeşti’’. Dacă Şi-ar fi arătat întreaga Sa înţelepciune de când era mic, ar fi părut un monstru. Hristos nu a căpătat înţelepciune o dată cu vârsta, ci înţelepciunea se afla în El şi se arăta oamenilor câte puţin.
  În cazul oamenilor nu există situaţii similare, însă prin convenţie, putem să folosim o analogie. Copilul are din naştere anumite trăsături de caracter, dar ele nu se vădesc toate de la început. Putem să ghicim anumite caracteristici ale pruncului, însă acestea se vor manifesta atunci când el va fi dezvoltat din punct de vedere psihosomatic. Copilul poate să aibă predispoziţie spre înţelepciune, dar el devine înţelept numai atunci când creşte. El poate să aibă talent artistic, dar acest talent se va manifesta numai o dată cu vârsta. Acelaşi lucru se poate observa şi în cazul lui Hristos, cu diferenţa că, în locul trăsăturilor de caracter, trebuie să punem Dumnezeirea. Hristos era om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit, iar firea omenească pe care a luat-o s-a îndumnezeit din prima clipă a zămislirii, dar înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul se arăta o dată cu înaintarea în vârstă.

 3. Teofanie, Epifanie

  Botezul lui Hristos în apa Iordanului săvârşit de Ioan Înaintemergătorul se mai numeşte şi Teofanie sau Epifanie. În vechea Biserică, sărbătoarea Crăciunului şi cea a Bobotezei se prăznuiau împreună, în aceeaşi zi (6 ianuarie). În secolul al patrulea, aceste sărbători au fost separate, iar Crăciunul a fost mutat pe 25 decembrie, în ziua în care neamurile îl sărbătoreau pe zeul soare, iar creştinii, pe sărbătoarea Luminilor, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, datorită iluminării cateheţilor şi a luminii care s-a dat prin Botez. 
  Cuvântul Teofanie (arătarea lui Dumnezeu) provine din fragmentul apostolic Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă (I Timotei 3 , 16) şi are legătură mai mult cu Naşterea lui Hristos. Cuvântul Epifanie (arătare) provine din fragmentul apostolic harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamneilor…(Tit 2, 11) şi se referă mai ales la Botezul lui Hristos, pentru că atunci, oamenii au cunoscut harul Dumnezeirii.
  Cert este că în ziua Botezului lui Hristos, arătarea Sfintei Treimi şi cuvintele Cinstitului Înaintemergător au constituit mărturia oficială că Fiul lui Dumnezeu este Cel ,,din Treime’’, Care S-a întrupat pentru izbăvirea neamului omenesc de păcat, de Diavol şi de moarte.

  4. Sfântul Ioan Botezătorul

  Cinstitul Înaintemergător şi Botezător Ioan a avut un rol important în Botezul lui Hristos. El a fost o mare personalitate şi un mare profet care s-a aflat în punctul de trecere dintre Vechiul şi Noul Testament, pentru că a fost ultimul profet al Legii vechi şi primul ce aparţine Legii noi.
  El a fost zămislit în chip minunat, adică s-a născut prin intervenţia lui Dumnezeu, însă nu de la Duhul Sfânt, ci prin sămânţă, din tatăl său, Zaharia. Naşterea sa a fost legată de o serie de fapte minunate, iar şederea în pustie de la vârsta de trei ani arată că avea o viaţă îngerească. Prin propovăduirea pocăinţei, el a pregătit poporul pentru întâmpinarea lui Mesia. Smerenia lui era nesfârşită, iar felul său de viaţă arată că ajunsese la o mare împărtăşire din har.
  Cinstitul Înaintemergător era rudă cu Hristos, pentru că mama lui, Elisabeta, era rudă cu Maica lui Hristos. Bunavestirea a Maicii Domnului s-a petrecut atunci când Cinstitul Înaintemergător era un făt de şase luni, în pântecele mamei sale, de unde înţelegem că Ioan Botezătorul era cu şase luni mai mare decât Hristos.
  Sfântul Ioan Înaintemergătorul a luat Duh Sfânt, Care l-a făcut profet încă din pântecele mamei sale, de când era un făt de şase luni. Atunci când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care tocmai zămislise prin puterea Duhului Sfânt, a salutat-o pe Elisabeta, pruncul a săltat în pântece (Luca 1, 41). Aşadar, el s-a făcut profet şi a transmis darul proorocirii şi mamei sale, pentru că aceasta a recunoscut-o pe Maica Domnului (Sfântul Grigorie Palama).
  Multe sunt atributele care îl caracterizează pe Înaintemergătorul. Cuvântul Ioan înseamnă darul lui Dumnezeu, iar Prodrom (Înaintemergător) înseamnă cel care deschide calea, adică cel care anunţă venirea lui Mesia. Se numeşte Botezător pentru că L-a botezat pe Hristos. În rânduiala Bobotezei, Cuviosul Cosma Melodul, Episcopul Maiumei îl denumeşte prin trei sintagme, şi anume: voce a Cuvântului, candelă a luminii şi luceafăr al soarelui. Dacă Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul Tatălui în ipostas, Ioan este soarele dreptăţii şi soarele luminos al dumnezeirii, Ioan este luceafărul, adică vestitorul de ziuă, care anunţă răsărirea soarelui. Astfel, toate denumirile, atributele şi expresiile prin care acesta este desemnat sunt legate de lucrarea sa principală, care este anunţarea venirii lui Mesia.

  5. Diferitele feluri de botez

  După cum tâlcuieşte Sfântul Nicodim Aghioritul, cuvântul Vaptisma (Botez) înseamnă scufundare, fiind un verb substantivizat care vine de la vapto, adică a scufunda. De aici provin cuvintele vaptizo (a boteza) şi perfectul compus vevaptisme (m-am botezat). Aşadar, nţiunea de botez se leagă de cea de apă.
  Sfinţii Părinţi învaţă că există mai multe feluri de botez. Sfântul Grigorie Teologul spune că botezul este de cinci feluri. Primul a fost cel al lui Moise, care a însemnat o curăţire temporară, al doilea a fost cel al Înaintemergătorului, care a botezat poporul cu botezul pocăinţei, al treilea este botezul lui Hristos, prin care oamenii se botează şi se fac creştini şi care se săvârşeşte prin harul Duhului Sfânt, al patrulea este cel al muceniciei şi al sângeli, iar al cincilea botez este al lacrimilor şi al pocăinţei.
  După ce vorbeşte despre aceste tipuri de botez, Sfântul Ioan Damaschin mai adaugă şi altele. El spune că botezul este de opt feluri. Primul a fost cel al potopului pentru îndepărtarea păcatului; al doilea a fost cel al mării şi al norului, atunci când iudeii au trecut prin Marea Roşie şi au fost acoperiţi de un nor; al treilea a fost botezul Legii vechi, pe care l-a consfinţit rânduiala mozaică şi care este legat de curăţia trupească; al patrulea a fost botezul pregătitor al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care îi îndemna pe cei botezaţi spre pocăinţă; cu alte cuvinte, Ioan nu ierta păcatele, ci le oferea oamenilor o înainte-curăţire, ceea ce înseamnă că ajuta poporul să-şi simtă păcătoşenia şi să aştepte adevăratul Botez al lui Hristos; al cincilea a fost botezul pe care l-a primit Hristos atunci când a venit la Iordan, botez care este diferit de celelalte, pentru că Hristos nu avea niciun păcat şi nu a făcut o mărturisire a păcatelor; al şaselea este botezul desăvârşit al Domnului, care are loc n Biserică prin apă şi prin Duh Sfânt; al şaptelea este botezul sângelui şi al jertfirii, pe care l-a primit Hristos pentru noi, adică Patimile şi Răstignirea, dar şi mucenicia sfinţilor care sunt părtaşi la Patimile lui Hristos; în fine, cel de-al optulea botez este cel de pe urmă, care nu mai este unul mântuitor, pentru că el îndepărtează şi pedepseşte pentru veşnicie păcatul. Este vorba despre focul iadului.
  Sfântul Ioan Gură de Aur face distincţie între botezul iudaic şi cel creştin. Primul (cel iudaic) nu curăţa de păcatele sufleteşti, ci numai de murdăria trupească. Botezul bisericesc este fără de asemănare mai presus, pentru că îl izbăveşte pe om de păcat, îi curăţă sufletul şi îi dă Duh Sfânt. Între acestea două se află botezul Cinstitului Înaintemergător, care a fost o punte dinspre iudaism spre creştinism. Botezul lui Ioan era mai presus decât cel iudaic, pentru că avea legătură cu venirea lui Hristos, dar mai prejos decât cel al creştinilor.

 (VA URMA)

SURSA: Mitrop. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008.