Acasă > Cuvinte de folos > Sf. Ioan de Kronstadt: SĂ NE SPOVEDIM REGULAT, SPOVEDANIA – UN EXAMEN AL CALITĂŢILOR DUHOVNICEŞTI

Sf. Ioan de Kronstadt: SĂ NE SPOVEDIM REGULAT, SPOVEDANIA – UN EXAMEN AL CALITĂŢILOR DUHOVNICEŞTI

Sf. Ioan de Kronstadt:

DESPRE SPOVEDANIE

Spovedania-un examen al calităţilor duhovniceşti

Conţinutul spovedaniei individuale este o taina pe care trebuie să o păzească cu stricteţe atât preotul confesor, cât şi penitentul. De aceea partea lăuntrică a practicii spoveditului la părintele Ioan rămâne pentru noi ascunsă. S-au păstrat însă nu puţine mărturii ale celor ce au asistat la aceste spovedanii, care pot oferi o imagine şi asupra părţii lăuntrice a acestora.

Astfel, „la începutul slujirii sale pastorala – citim într-una din biografiile sale -, când doritori de a se spovedi mai des erau destul de puţini, părintele Ioan consacra fiecărui penitent foarte mult timp. Nu era o spovedanie simplă, formală, ci o întreagă lecţie, o «cercare», un examen al calităţilor duhovniceşti şi al cunoştinţelor religioase ale credinciosului. Uneori părintele petrecea ceasuri întregi în discuţii cu penitentul. Amânând de pe o zi pe alta dezlegarea păcatelot, îl determina să mai vina la el.

Cu trecerea timpului, numărul penitenţilor a crescut enorm. Trebuiau spovediţi în fiecare zi nu numai bolnavi, ci şi oameni teferi, nu unul sau doi, ci cu sutele. Totuşi părintele Ioan nu a trecut la o spovedanie formală, şablonardă, ci s-a văzut în situaţia de a renunţa la spovedania individuală”.

Din alte relatări despre spovedania individuală rezultă că părintele Ioan avea o foarte mare reţinere faţă de masele imense de oameni care veneau să i se spovedească în Postul Mare. În acea perioadă ajunsese să spovedească de la două după-amiază la două după miezul nopţii, aproape fără pauză. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că în general părintele mânca foarte puţin, iar în timpul Postului Mare îşi reducea şi mai mult regimul alimentar, mulţumindu-se cu ciuperci murate, cu legume şi cu puţin lapte de migdale.

De obicei, în timpul acestor spovedanii care se prelungeau continuu, până mult după miezul noţii, părintele făcea o pauză de o jumătate de oră în jurul orei 11 noaptea, pentru o scurtă plimbare în aer liber. Mai aflăm din aceste vechi amintiri că părintele Ioan spovedea „la vedere”, fără perdea, stând la un analog (pupitru) în faţa Uşilor Împărăteşti ale unuia dintre paraclisele catedralei, întotdeauna în picioare, niciodată şezând.

Catedrala prezenta o privelişte stranie. Mulţimea „câtă funză şi iarbă”. Oameni de toate stările şi de toate condiţiile, umpleau incinta până la refuz. Aşteptând să le vină rândul, mulţi stăteau culcaţi de-a dreptul pe podea. Banii se adunau într-un taler, dar de cele mai multe ori erau împărţiţi pe loc săracilor. Uneori părintele întrerupea spovedania pentru a citi cu glas tare rugăciunile de pocăinţă. Alteori intra în altar rugându-se la Sfânta Masă cu lacrimi în ochi.

Într-o altă biografie se spune că numărul celor ce se spovedeau (pe la începutul anilor 1890) era zilnic între 150 şi 300 de persoane, iar în timpul Postului Mare până la cinci, şase mii. După unele mărturii, erau cazuri când unor penitenţi nu le dădea voie să se împărtăşească, chiar dacă se spovedeau. Le spunea: „Mai întâi du-te şi îndreaptă-ţi viaţa şi apoi vino la Sfintele Taine”. Cu anii, numărul celor dornici să-şi petreacă „govenia” asistaţi duhovniceşte de părintele Ioan a cescut din ce în ce mai mult. Îl prindeau zorile spovedind. Atunci s-a decis să treacă la spovedania de obşte, căpătând, cu titlu de excepţie, aprobarea autorităţii bisericeşti superioare.

Sa ne spovedim regulat

În Biserica Ortodoxă Rusă a existat din cele mai vechi timpuri o strânsă legătură între Taina Pocăinţei şi cea a Împărtăşaniei. De regulă, mirenii, înainte de a se împărtăşi îşi mărturiseau păcatele înaintea lui Dumnezeu, pentru a primi de la El, prin mijlocirea preotului (sau arhiereului), iertarea păcatelor.

Participarea la cele două Sfinte Taine, precedată de o pregătire specială (frecventarea asiduă a slujbelor bisericeşti, postul etc.), căpătase în Rusia, aşa cum am mai spus, o denumire generică: govenie. Aceasta avea loc, în cele mai multe cazuri, o dată pe an. O pocăinţă (în sensul Tainei cu acelaşi nume) urmată de împărtăşanie, prin faptul că era atât de rară, dincolo de anemierea vieţii bisericeşti în ansamblul ei, făcea ca preoţii să se confrunte cu mari dificultăţi de ordin practic şi „tehnic”. În timpul Postului Mare, în special în prima, în a patra şi în ultima săptamână (a Patimilor), numărul penitenţilor era atât de mare, încât spovedania se făcea în mare grabă, superficial, formal, iar preoţii, epuizaţi, nu erau în stare să acorde atenţia cuvenită acestei Sfinte Taine.

În ultimul timp începuse să se manifeste, ici-colo, abateri de la această practică. Unii credincioşi se spovedeau şi se împărtăşeau mai des, ceea ce, dincolo de revitalizarea vieţii lor duhivniceşti şi a conştiinţei „bisericeşti”, le oferea preoţilor posibilitatea  să devină sfătuitori şi sprijinitori în adevăratul înţeles al cuvântului. În acelaşi timp, dificultăţile apărute datorită afluxului masiv de penitenţi puteau fi mai lesne evitate. Preoţii începuseră să-şi cunoască mai bine enoriaşii, în măsura în care aceştia se spovedeau mai des, astfel încât în zilele solemne ale Postului Mare puteau să le dea rugăciunea de dezlegare, sau să se limiteze, fără a face vreo concesie celui ce se pocăia, la o spovedanie mai sumară.

Pe timpul părintelui Ioan de Kronstadt puţini erau cei ce încercau să renunţe la vechea preactică , devenită o păgubitoare rutină, părintele fiind unul dintre cei care începuseră să o şubrezească la temelie (poate că nu întotdeauna intenţionat), prefigurând noi modalităţi în acest domeniu.

Modul cum începuse să spovedească părintele Ioan avea să-i uimească pe contemporanii săi şi ne uimeşte şi astăzi pe cei mai mulţi dintre noi, dar, din păcate, până în prezent n-au fost trase concluziile corespunzătoare din această practică. De obicei se considera că afluxul imens de penitenţi care doreau să se spovedească la părintele Ioan îl va fi făcut să nu mai poată face faţă spovedaniilor infividuale şi să recurgă ulterior la spovedania de obşte, ceea ce nu-şi putea permite să facă decât un duhovnic şi un nevoitor ca el. Prin aceasta pare a se da de înţeles că o asemenea practică poate fi considerată irepetabilă, excepţională, care nu îndeamnă la imitaţie.

Ne vine greu să fim de acord cu asemenea concepţie. Acceptând că părintele Ioan a fost un mare ales al Domnului, ar trebui ca modul său de a practica spovedania să fie, dacă nu luat de exemplu, cel puţin acceptat în cazul unor preoţi mai râvnitori. Oricum, trebuie privit cu seriozitate, ţinând seamă de imensul ecou pe care l-a avut în popor.

Nu este locul să stabilim aici dacă această practică este sau nu corectă, dar nu putem să nu constatãm că în cazul părintelui Ioan de Kronstadt şi al practicii sale de spovedanie aceasta problemă se punea, şi în parte fusese rezolvată. Ar mai trebui adăugat că ar fi cu totul contrar spiritului Bisericii dacă am crede că meritul părintelui Ioan consta doar în faptul că reuşise să spovedească şi să împărtăşească o masă atât de mare de credincioşi.

De bună seamă că părintele Ioan nu urmărea ca aceştia să vină să se spovedească şi să se împărtăşească în mod special la el, ci doar să-i facă să înţeleagă că atunci când se împărtăşesc sorb din Izvorul vieţii, iar când se spovedesc se eliberează într-adevăr de păcate, indiferent de poziţia în care ţine preotul Sfântul Potir în mâini, sau de felul cum îşi pune epitrahilul pe capul penitentului.

În privinţa Tainei Pocăinţei, părintele Ioan devenise atât de cunoscut, în primul rând, prin modul cum îi spovedea în particular pe credincioşi, în al doilea rând, prin faptul că reactivase spovedania de obşte şi, în al treilea rând, pentru că atrăgea o mare mulţime de oameni dintre cei obişnuiţi să se spovedească şi să se împărtăşească doar o dată pe an.

Sursa: http://ioandekronstadt.wordpress.com

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.