Spovedania – o Taină în criză¹
Legături:
- Ierom. Petru Pruteanu: DESPRE LEGĂTURA DINTRE SPOVEDANIE ŞI ÎMPĂRTĂŞIRE
- Ierom. Petru Pruteanu – Conferinţă despre Sfintele Taine (video, 5 părţi)
- Pr. Constantin Sturzu: Spune-mi cum (te) spovedeşti ca să-ţi spun unde eşti!
- Pr. Arsenie Papacioc: RAIUL ESTE PLIN DE PĂCĂTOŞI POCĂIŢI
* * *
Sunt cam zece ani de când, cu prilejul întrunirii clericilor din 1996, prezidată atunci de către Prea Sfințitul Serghie², am prezentat o intervenție – scurtă ca de obicei – intitulată ,,Teologie și pastorală’’ , care mi-a permis să risc o definiție provizorie a metodei ce trebuie urmată în teologia pastorală. Spuneam atunci că teologia pastorală nu este altceva decât punerea în practică a teologiei, că orice lucrare pastorală trebuie să fie încercată și verificată prin regula credinței, că ea trebuie să o exprime pe aceasta, că ea trebuie să fie o teologie aplicată.
Am dat apoi trei exemple alese din practica actuală la Sfintele Taine ale Botezului, Căsătoriei și Pocăinței, susceptibile de a vehicula o teologie contrară celei pe care se întemeiază acestea cu adevărat în Tradiția noastră ortodoxă. Străduindu-mă să degajez și să pun în lucrare adevăratul lor sens teologic, speram să contribui la restituirea dimensiunii lor pastorale depline pentru omul de azi. Acum voi încerca să urmez aceeași metodă, deși, ținând seama de timpul puțin pe care îl avem la dispoziție, sunt obligat să mă limitez la trei simptome majore, rămânând în același timp conștient de imensitatea subiectului, inepuizabil prin definiție.
A spune că Spovedania este o Taină ,,în criză’’, mi se pare că nu înseamnă neapărat o judecată negativă – totul depinde de cauzele crizei… De aceea voi începe cu o cauză care mi se pare, în sine, ,,pozitivă’’. Este vorba despre legătura dintre Spovedanie și Împărtășanie.
Știm cu toții că Biserica primară nu cunoștea decât practica împărtășirii duminicale regulate a tuturor membrilor comunității euharistice, când fiecare credincios prezent se împărtășea pentru că era botezat, deci era membru al trupului lui Hristos. A nu te împărtăși (communier în fr.) însemna să fii ex-comunicat, altfel spus rupt de Biserică, în afara Bisericii. De fapt, disciplina veche penitențială avea ca scop chiar aceasta: să permită reintegrarea în trupul euharistic a celor care au fost excluși pentru anumite fapte grave.
Rărirea treptată a participării tuturor la cina euharistică, nu datează de ieri-alaltăieri, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur se plângea deja la sfârșitul secolului IV că s-a ajuns ca Împărtășania să fie un eveniment excepțional în viața credincioșilor. Devenind rară și foarte solemnă – cu titlu personal, ca să spunem așa – acest eveniment presupunea în mod evident o pregătire specială, care va include foarte curând elemente de îndrumare duhovnicească de origine propriu-zis monastică.
Țin să precizez deîndată că acest aport monastic a fost în sine foarte prețios, pustia devenind un vast laborator de terapie duhovnicească, izvor nesecat vreodată de analiză psiho-somatică întemeiată pe baza solidă a antropologiei patristice și a ,,războiului nevăzut’’ dus de atleții credinței. Acestea fiind spuse, este poate permis să ne întrebăm dacă simplul transfer sau mai degrabă transplantarea în bloc a ansamblului de percepte specifice – elaborate și verificate printre cei care au părăsit lumea – în mediul parohial, a fost întotdeauna justificată, adică viabilă. Mă gândesc de exemplu aici la faimoasa problemă a ascultării…
Dar să revenim la rărirea extremă a participării depline la cina euharistică. Suntem nevoiți să constatăm că din perioada post-iconoclastă, adică în timpul întregii perioade medievale a Bizanțului (căci Bizanțul nu a cunoscut în afară de antichitatea târzie decât Evul Mediu) și practic până în zilele noastre, ne aflăm într-o situație de anomalie, în care împărtășirea euharistică a credincioșilor a devnit extrem de rară, subiectivă și individuală. Să nu uităm că reglementarea privind împărtășirea anuală obligatorie a funcționarilor din imperiul rus, pe bună dreptate criticată în zilele noastre, a fost în vremea aceea din punct de vedere al frecvenței, un progres real…
Pentru a schița amploarea dezastrului, este de ajuns să amintim că împărtășirea regulată, la fiecare Euharistie săvârșită, este îndreptățită de preoția împărătească a fiecărui credincios și, prin urmare, deloc rezervată doar clerului. În ceea ce privește împărtășania, pregătirea sa și frecvența, nu există nicio diferență între slujitorii hirotoniți pentru săvârșirea cultului și membrii preoției împărătești, pentru că preotul nu este hirotonit pentru a se împărtăși în locul credincioșilor, ci pentru a sluji și a se împărtăși împreună cu ei…³
Pentru că între cei botezați nu există diferență ontologică, hirotoniți sau nu, pregătirea lor pentru împărtășanie ar trebui să fie grosso modo aceeași. Să ne amintim pe de-o parte că în Răsărit, în patriarhatele grecești și arabe, nu există legătură directă între Spovedanie și Împărtășanie. La noi, mulți oameni gândesc, sub influența latină, că preotul nu este obligat să se spovedească înainte de fiecare Euharistie, că el slujește deoarece hirotonia sacerdotală ar cuprinde un fel de ,,dispensă’’ în raport cu obligațiile ,,laicilor’’. Această explicație este eronată. Adevăratul motiv este altul, și aș spune mult mai pozitiv. Obiceiul ca preotul să nu se spovedească înaintea fiecărei celebrări euharistice nu face decât să perpetueze pentru preoți, vechea tradiție a participării depline, obligatorii, a tuturor membrilor adunării – tradiție ce a fost pierdută pentru ,,laici’’.
Pentru că, dragi preoți, dacă noi nu ne considerăm obligați să ne spovedim înainte de fiecare Euharistie, trebuie să știm că aceia dintre membrii parohiilor noastre care revin încet-încet la practica unei împărtășiri frecvente nu sunt, în afara unor cazuri neprevăzute, evident mai obligați decât noi să se spovedească.
Acum înțelegeți poate mai bine de ce am vorbit la început despre o cauză ,,pozitivă’’ a crizei. Noi toți ne putem bucura astăzi că un număr care crește neîncetat de credincioși practică o împărtășire din ce în ce mai frecvent. Acest fapt, întru totul pozitiv, nu poate totuși să nu antreneze mai devreme sau mai târziu din partea credincioșilor, și în aceeași măsură din partea preoților, o anumită indispoziție, apoi o punere în discuție a problemei spovedaniei obligatorii înaintea fiecărei împărtășanii.
Cât despre celelalte simptome ale crizei care ne preocupă, pe care le vom analiza în continuare, nu va fi vorba, din păcate, despre cauze pozitive…
¹ Conferința Le sacrament du repentir – trois symptómes d´une crise profonde a fost ținută de către părintele Nikolai Ozolin în ziua de 26 mai 2006 în cadrul Adunării eparhiale anuale a Arhiepiscopiei parohiilor rusești din Europa Occidentală.
² Arhiepiscopul Serghie Konovalov, a păstorit între anii 1993-2003 Arhiepiscopia parohiilor rusești din Europa Occidentală, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.
³ Voi da un exemplu de asemenea rătăcire: se putea până nu de mult – și îmi amintesc de cazuri concrete – ca un diacon care sosește duminică dimineața la biserică să anunțe preotul cu un aer degajat că nu se va împărtăși… Astăzi o asemenea situație pare greu de imaginat, pentru că era în mod evident dovada unui clericalism extrem, care îi asimila pe cei care au primit prima treaptă a hirotoniei cu ,,laicii’’ pentru simplul motiv că hirotonia lor nu include, cum spun scolasticii, ,,puterea și dreptul de a săvârși’’ Taina Euharistiei.
Nikolai Ozolin, Tradiție și creativitate în arta creștină. Spovedania, o Taină în criză – Patmos, Cluj-Napoca, 2009, pp. 107-113.
de pe Radio Logos al Rep.Moldova :
„Vă propunem să audiaţi înregistrarea conferinţei “Sfintele Taine în viaţa creştinului” susţinută de ieromonahul Petru (Pruteanu) la biserica „Întâmpinarea Domnului” din incinta USM.http://radio.logos.md/?p=1679„