ÎNVIEREA LUI HRISTOS

Citiţi şi: PRAZNICUL ÎNVIERII LUI HRISTOS – O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ A MITROPOLITULUI IEROTEI DE NAVPAKTOS (I)

11. CELE UNSPREZECE APARIŢII ALE LUI HRISTOS DUPĂ ÎNVIERE

            În textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece apariţii ale lui Hristos înviat din morţi, dintre care zece au avut loc în intervalul dintre Înviere şi Înălţare, iar una, după Cincizecime. Unele dintre aceste apariţii sunt descrise în amănunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat că nu sunt descrise toate de aceiaşi Evanghelişti, adică nu sunt amintite toate cele unsprezece apariţii într-o anumită Evanghelie, ci o parte sunt amintite de către unii Evanghelişti, iar cealaltă parte, de alţii.

            Cu siguranţă, au mai existat şi alte apariţii ale lui Hristos. Acest fapt rexultă din cuvântul Sfântului Evanghelist Luca, ce este cuprins în Faptele Apostolilor: …cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3). Lucrul acesta era firesc să se întâmple pentru că, pe de o parte, Hristos a vrut să-i mângâie pe ucenici, iar pe de altă parte, a dorit să îi pregătească pentru Înălţarea Sa, dar şi pentru venirea Preasfântului Duh.

            Cele unsprezece apariţii ale lui Hristos sunt următoarele:

            1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).

            2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; Ioan 20, 11-18).

            3. Femeilor mironosiţe (Matei 28, 9-10).

            4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16, 12-13; Luca 24, 13-15).

            5. Celor zece Apostoli, atunci când Toma nu era de faţă (Marcu 16, 14; Luca 24, 36-43; Ioan 20, 19-25).

            6. Celor unsprezece ucenici, atunci când Toma era de faţă (Ioan 20, 26-29).

            7. Celor şapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21, 1-23)

            8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28, 16).

            9. Apostolilor în Betania, atunci când S-a înălţat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11, I Cor. 15, 7).

            10. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15, 7).

            11. Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

            Aceste apariţii ale lui Hristos de după Învierea Sa din morţi sunt consemnate în Noul Testament. Există totuşi multe alte exemple de sfinţi care s-au învrednicit să-L vadă ei înşişi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxă, care este Trupul înviat al lui Hristos, ne oferă experienţa Învierii. Refereindu-se la rugăciunea „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat”, Sfântul Simeon Noul Teolog învaţă că, prin această rugăciune, nu ne referim numai la Învierea pe care au văzut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simplă menţiune istorică, ci mai ales despre Înviera, sau mai bine zis, despre Hristos înviat din morţi, pe Care Îl vedem în Biserică. Nu spunem „crezând în Învierea lui Hristos”, ci „Învierea lui Hristos văzând”. Desigur, sunt mulţi cei care cred în Înviere, dar mai sunt şi alţii, chiar dacă puţini, care Îl văd în tot ceasul pe Hristos înviat, îmbrăcat în lumină „şi strălucind cu strălucirea nestricăciunii şi a Dumnezeirii”, căci cu adevărat, Învierea lui Hristos „este învierea celor de pe pământ”. Aşadar, unii sunt martori „auditivi” ai Învierii lui Hristos, iar alţii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenţă, martorii Învierii lui Hristos.

            În continuare, vom analiza unele aspecte referitoare la apariţiile lui Hristos de după Învierea Sa, mai ales la cele care au o mai mare legătură cu temele hristologice pe care le dezvoltăm aici.

12. ARĂTAREA LUI HRISTOS CĂTRE MIRONOSIŢE

            Faptul că femeile mironosiţe au fost primele care L-au văzut pe Hristos înviat din morţi are o semnificaţie deosebită. Înspăimântaţi de ceea ce se se petrecuse, Apostolii s-au ascuns într-o casă, în vreme ce femeile, pline de dragoste, de căldură sufletească şi de bărbăţie, s-au dus la mormânt încă dinainte de a se ivi zorile pentru ca să ungă Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frică nici de întuneric, nici de singurătate şi nici de soldaţi. Aceasta înseamnă că, pentru a se învrednici să-L vadă pe Hristos înviat, omul are nevoie de dragoste şi de bărbăţie.

            După cum spune Sfântul Grigorie Palama, faptul că Hristos S-a arătat mai întâi femeilor mironosiţe are un profund înţeles teologic. Sfântul Grigorie învaţă că Învierea lui Hristos este înnoirea şi învierea firii omeneşti, rezidirea şi reîntoarcerea la viaţa fără de moarte pe care a avut-o primul Adam. După facerea sa, primul Adam a fost văzut mai întâi de femeie, carea a fost zidită imediat după Adam, pentru că în acel ceas nu mai era nimeni altcineva care să îl vadă. În egală măsură, pe noul Adam nu L-a văzut nimeni atunci când a ieşit din mormânt, dar mai târziu, prima dată a fost văzut de femei.

            Aşadar, mironosiţele au devenit evangheliste ale Evangheliştilor şi apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebită însemnătate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea căderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Învierii. În acest fel s-a făcut reaşezarea firii femeieşti pe locul avut înainte de păcat. Nimeni nu o mai poate învinui acum pe femeie de încălcarea poruncii şi de cădere.

            Nichita Tâlcuitorul face şi alte observaţii în legătură cu numele femeilor mironosiţe. Aceste nume înfăţişează trăsăturile personale ale acestora şi ne arată felul în care trebuie să trăim şi drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a-L vedea pe Hristos înviat din morţi.

            Maria Magdalena, din care Hristos a scos şapte duhuri necurate, simbolizează acel suflet care se curăţă de aluatul diavolului prin supunerea faţă de poruncile evanghelice. Salomeea, al cărei nume înseamnă pace, reprezintă omul care adobândit pacea interioară prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului şi a primit lumina cunoştinţei prin vederea de Dumnezeu şi prin înţelegerea adâncimilor duhovniceşti. Ioana, al cărei nume înseamnă porumbiţă, simbolizează sufletul fără răutate şi plin de virtuţi, carea a scăpat prin blândeţe de orice patimă şi care izvorăşte înţelesuri pline de discernământ duhovnicesc. Atunci când omul se distinge prin aceste stări duhovniceştişi se apropie de mormântul inimii sale, el vede dându-se la o parte piatra indiferenţei şi a tulburării cugetului, iar îngerii, care reprezintă conştiinţa sa, îi vestesc că a înviat în el gândul virtuţii şi al cunoştinţei care fusese mort şi, mai mult decât atât, omul se va învrednici să vadă arătarea în inima sa a lui Dumnezeu Cuvântul Însuşi, fără ca această apariţie să mai fie o preînchipuire sau un simbol.

            În concluzie, pentru a se învrednici de închinarea în faţa lui Hristos înviat din morţi şi de auzirea „cuvântului învierii”, omul are nevoie de curăţire interioară.

13. ARĂTAREA LUI HRISTOS CĂTRE MAICA DOMNULUI

            În troparele Bisericii, se spune că vestea Învierii lui Hristos a fost dusă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de îngerul Domnului. „Îngerul a strigat celei pline de har: Curată Fecioară, bucură-te; iarăşi zic: Bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt”.

            Desigur, din textele evanghelice nu rezultă clar că Maica Domnului L-a văzut pe Hristos înviat. Există însă fraze care se referă la „cealaltă Marie”. Sfântul Evanghelist Matei scrie: După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). De asemenea, în altă parte, se vorbeşte despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Tâlcuind aceste situaţii, Sfântul Grigorie Palama spune că este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormânt. Ea a aflat de la început din gura Arhanghelului Gavriil că Fiul ei a înviat, după care L-a văzut pe Acesta, şi numai ea s-a învrednicit să-I cuprindă picioarele cu mâinile sale.

            Aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama, era drept şi corect ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să fie prima care să afle vestea Învierii şi prima care să-L vadă pe Hristos înviat. Desigur, acest lucru are legătură şi cu faptul că Maica Domnului ajunsese la o mare curăţie, pentru că de mic copil trăise îndumnezeirea.

            Faptul că Sfinţii Evanghelişti au evitat să spună direct că prima care L-a văzut pe Hristos a fost Preasfânta Născătoare de Dumnezeu are o motivaţie importantă, după cum afirmă Sfântul Grisorie Palama, pentru că ei nu au vrut să dea necredincioşilor prilej de a pune la îndoială Învierea, de vreme ce aceasta a fost constatată de Maica lui Hristos.

            Maica Domnului a fost ultima care a plecat de lângă Cruce. Tot ea a fost şi prima care s-a dus la mormânt ca să ungă cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru că ea era Maica Lui, dar şi datorită stării ei duhovniceşti înalte, pentru că cei care au vedere de Dumnezeu într-un grad ridicat au o cunoştinţă mai mare şi o dragoste mai desăvârşită.

14. ARĂTAREA LUI HRISTOS CĂTRE UCENICI ŞI

DARUL DUHULUI SFÂNT

  Începând din ziua Învierii au avut loc mai multe apariţii ale lui Hristos. Între acestea au fost arătarea în faţa ucenicilor care se aflau închişi într-o casă, atunci când Toma nu era printre ei, şi cea din în duminica următoare, după opt zile, când era de faţă şi Toma (Ioan 20, 19-29). Arătându-Se ucenicilor, Hristos le-a împărţit daruri. Primul dar a fost pacea, iar al doilea a fost Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. Nimeni nu poate da ceva din ceea ce nu are. Aceasta înseamnă că, fiind Dumnezeu, Hristos este izvorâtorul păcii, pentru că pacea este energia (harul) Dumnezeului Treimic. Prin întruparea şi prin jertfa Sa, El a făcut pace între cele cereşti şi pământeşti, între înger şi oameni, între oameni şi Dumnezeu, între oameni şi întreaga zidire şi, desigur, a revărsat pacea peste toate energiile sufleteşti. De asemenea, El a dat Duh Sfânt, deoarece Duhul Sfânt Se odihneşte în Fiul. Persoanele Sfintei Treimi au comuniune şi unire în fiinţă şi în energie, pentru că sunt de o gândire, de o fire şi de o putere. Duhul Sfânt purcede din Tatăl, dar este împărtăşit prin Fiul.

            Ne putem pune întrebarea: care este diferenţa dintre darul Duhului Sfânt de după Înviere şi pogorârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor din ziua Cincizecimii? Cunoaştem faptul că ucenicii au primit Duh Sfânt în ziua Cinicizecimii. În aceste condiţii, cum putem oare spune că Hristos le-a dat Duh Sfânt imediat după Învierea Sa?

            Sfântul Grigorie Teologul învaţă că, fără nici o îndoială, aici este vorba despre o intensitate diferită a lucrării Duhului Sfânt. Duhul Sfânt era în permanenţă unit cu Fiul. Însăşi întruparea Fiului, ca şi întreaga Sa lucrare, s-a făcut prin împreună-lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prin urmare, Duhul Sfânt lucra în ucenici atât cât puteau ei să Îl încapă, adică fie „slab”, fie „cu mai multă putere”, fie „desăvârşit”.

            Înainte de Patima lui Hristos, Duhul Sfânt lucra în ucenici „slab”, după puterea pe care aceştia o primiseră, de a alunga duhurile şi de a vindeca bolile. În timpul în care ucenicii Îl urmau pe Hristos, ei se curăţeau prin lucrarea Duhului Sfânt. Mai apoi, însă, adică după Înviere, Duhul Sfânt a lucrat cu mai multă intensitate, ca „o împărtăşire mai sfântă”. Motivele pentru care Hristos le-a dat ucenicilor Duh Sfânt imediat după Înviere au fost două. Mai întâi, El a vrut să-i pregătească pe aceştia pentru marea împărtăşire cu Duhul Sfânt din ziua Cincizecimii, deoarece nimeni nu se poate împărtăşi într-o măsură mai mare din Duhul Sfânt dacă nu este pregătit corespunzător. În al doilea rând, acest dar al Duhului Sfânt avea legătură cu iertarea păcatelor, nu cu împărtăşirea din Duhul Sfânt. Potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie Palama, împărtăşirea din Duhul Sfânt nu este acelaşi lucru cu iertarea păcatelor prin harul Duhului Sfânt. Abia în ziua Cincizecimii, pregătiţi fiind duhovniceşte, ucenicii au primit marele dar şi s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos. În ziua Învierii, Hristos nu Se afla încă în ucenicii Săi, dar în ziua Ciniczecimii, aceştia s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos.

15. HRISTOS ÎNVIAT DIN MORŢI ŞI APOSTOLUL TOMA

            Atunci când a avut loc prima arătare a lui Hristos către ucenicii Săi, Sfântul Apostol Toma nu era de faţă. Cu toate acestea, şi el s-a învrednicit de vederea lui Hristos după opt zile, adică în duminica următoare (Ioan 20, 24-30).

            După cum spune Sfântul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arăta ucenicilor atunci când aceştia erau strânşi laolaltă. De aceea, nefiind de faţă, Apostolul Toma nu a putut să-L vadă şi el. În duminica următoare însă, atunci când se afla printre ceilalţi, s-a învrednicit şi el să aibă parte de această mare experienţă. Prin urmare, sunetem sfâtuiţi să nu lipsim de la întâlnirile de duminică, pentru ca să nu păţim şi noi ceea ce a păţit Toma.

            Există o motivaţie profundă pentru care Toma nu s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos din prima zi. Aşa cum tâlcuieşte Cuviosul Teofilact, Toma era şovăitor şi considera imposibilă Învierea lui Hristos. Aşadar, el nu ajunsese încă la o asemenea stare duhovnicească încât să-L vadă pe Hristos înviat. Anterior, am subliniat faptul că Hristos Se arăta celor care se găseau într-o stare duhovnicească corespunzătoare, pentru ca arătarea Sa să reprezinte pentru ei mântuire, nu iad. Se pare însă că Toma nu ajunsese încă la maturitatea duhovnicească cerută de o asemenea împărtăşire.

            De altfel, faptul că Hristos a întărziat o săptămână până să i Se arate lui Toma a însemnat că i-a lăsat acestuia timp pentru a se pregăti. Hristos a amânat apariţia în faţa lui Toma „pentru ca să fie învăţat de ceilalţi ucenici, iar cele auzite să-l facă mai râvnitor şi, în viitor, să-l facă mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Aşadar, a fost nevoie de săptămână întreagă pentru ca Toma să primească de la ceilalţi ucenici învăţătură trebuincioasă şi pentru ca să afle cele petrecute în legătură cu arătarea lui Hristos, astfel încât să se aprindă în el o mare râvnă, dar şi să se pocăiască pentru necredinţa sa, iar arătarea lui Hristos să îi fie spre mântuire.

            După ce Toma s-a pregătit în mod corespunzător, în momentul apariţiei lui Hristos, el s-a făcut teolog[1] şi a mărturisit: Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Aceste cuvinte arată certitudinea sa privind cele două firi ale lui Hristos unite într-un singur ipostas, pentru că Domn înseamnă firea omenească, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiască, şi amândouă aceste firi sunt unite în Hristos înviat din morţi (Cuviosul Teofilact).

            Aşadar, Toma nu a fost necredincios în sensul ateismului, ci în sensul că nu era în stare să primească credinţa prin vederea de Dumnezeu. Pentru multă vreme, el s-a aflat la treapta credinţei „din auzite”, dar după aceea a ajuns la credinţa ce se naşte din vederea de Dumnezeu. Există aşadar o mare diferenţîă între ateu, care este un om împotriva lui Dumnezeu, şi cel necredincios sau cel neîncrezător, care îşi are credinţa din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

16. ARĂTAREA LUI HRISTOS PE MAREA TIBERIADEI

            Una din apariţiile lui Hristos în faţa ucenicilor s-a făcut pe Marea Tiberiadei, în ceasul în care aceştia pescuiau în larg (Ioan 21, 1-14). Nu vom expune aici faptele legate de această apariţie şi nici felul în care Hristos S-a arătat, ci vom sublinia numai câteva aspecte interesante.

            Primul aspect este că ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus”. Acest lucru se explică prin faptul că, în realitate, apariţiile lui Hristos nu sunt numai prezenţa Acestuia, ci reprezintă adevărate revelaţii dumnezeieşti. Sfântul Evanghelist Ioan spune limpede: „După acestea, Iisus S-a arătat iarăşi”. Hristos Se arăta pe Sine Însuşi atunci când voia. Asemenea apariţii sau transformări ale lui Hristos au fost multe, atât înainte, cânt şi după Înviere.

            Al doilea aspect este faptul că apariţia lui Hristos se face în funcţie de starea duhovnicească a oamenilor. Astfel, după pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus şi lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: <<Domnul este!>>” Iar atunci, Petru şi-a încins haina şi s-a aruncat în apă pentru ca să ajungă mai repede la Hristos. De aici, vedem că ucenicul pe care îl iubea Hristos şi care este expresia vederii de Dumnezeu Îl recunoaşte pe Hristos, în vreme ce Petru, care se găsea încă la treapta făptuirii, tocmai din cauza lepădării şi a stării de pocăinţă în care se afla, aleargă către Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune că Ioan era „mult mai pregătit decât toţi ceilalţi pentru a primi cunoştinţa dumnezeiască”, în vreme ce Petru era „mai grabnic în faptă decât toţi”. Aşadar, Ioan era la treapta teoriei, în vreme ce Petru era sârguincios spre practică. Acest lucru arată că teoria Îl recunoaşte pe Dumnezeu, iar practica urmează teoriei. Câteodată, se manifestă mai întâi practica, după care urmează teoria, iar alteori, teoria – care naşte cunoştinţă – este urmată de practică.

            Al treilea aspect are legătură cu faptul că, atunci când au venit pe ţărm, ucenicii au văzut „jar pus jos şi peşte pus deasupra şi pâine”. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, cuvântul anthrakian[2] desemnează în realitate un fel de piele pe care drumeţii o aşezau jos, în loc de masă. Aşadar, ucenicii au văzut un peşte care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alături de o pâine. Faptul că i-a chemat să prânzească şi că le-a dat El Însuşi să mănânce arată că El este Cel care va dărui desfătarea ce va să fie după ce Apostolii vor prinde peşti în mrejele lor, prin propovăduire şi prin strângerea tuturor laolaltă întru credinţa cea adevărată.

17. CUM SE TÂLCUIEŞTE PRIMIREA HRANEI DE CĂTRE HRISTOS ÎNVIAT DIN MORŢI

            Din expunerea Sfântului Evanghelist Luca în legătură cu una din apariţiile lui Hristos în faţa ucenicilor, reiese că Hristos a mâncat în faţa acestora o bucată de peşte fript şi miere dintr-un fagure. Desigur, după Înviere, Trupul lui Hristos nu mai avea nevoie de hrană, însă El a procedat în caest fel pentru ca ucenicii să se încredinţeze că nu aveau în faţa lor o nălucă, ci un trup transformat şi înduhovnicit. Fireşte, deoarece în Trupul lui Hristos de după Înviere nu mai exista sistem digestiv, hrana înghiţită a fost dizolvată prin putere dumnezeiască. Aşadar, ea nu a fost transformată în modul în care se petrece acest lucru în organismul omului. Dumnezeirea a consumat hrana pe care o mâncase Hristos aşa cum focul consumă ceara. Acest exemplu se foloseşte în mod convenţional, pentru că nu există o corespondenţă perfectă, deoarece focul care topeşte ceara este întreţinut de un material combustibil, în vreme ce trupurile duhovniceşti nu au nevoie de hrană pentru a se întreţine (Sfântul Grigorie Palama).

             Faptul că Hristos a gustat din peştele fript şi din fagurele de miere are o semnificaţie simbolică. Firea omenească seamănă cu peştele care înota în apele vieţii pline de iuţeală şi de desfătări trupeşti. Hristos a luat asupra Sa această fire şi a unit-o în ipostasul Său cu firea dumnezeiască, a curăţit-o prin focul Dumnezeirii (peştele fript) de toată aplecarea spre înverşunare şi a umplut-o de foc sfânt, făcând-o asemenea lui Dumnezeu. Fagurele cu miere seamănă cu firea omenească, pentru că, la fel cum mierea stă în fagure, aşa stă şi comoara minţii în trupul nostru, iar mai ales la cei care cred, harul Duhului Sfânt sălăşluieşte în suflet şi în trup. Hristos gustă din acestea, deoarece consideră că hrana Sa este mântuirea fiecăruia dintre noi (Sfântul Grigorie Palama).

            În plus, folosirea de către Hristos, după Învierea Sa, a simbolurilor pâinii şi a peştelui înfăţişează chipul lucrării Sale pentru mântuirea omului, mai ales sub forma tainei sfintei Împărtăşanii, pentru că omul se împărtăşeşte din pâinea vie şi din peştele viu, care este Însuşi Dumnezeul-Om Hristos, Cel care a luat asupra Sa firea noastră omenească şi a îndumnezeit-o, după care S-a oferit pe Sine nouă, pentru ca şi noi să ne îndumnezeim. Desigur, îndumnezeirea prin sfintele Taine şi, mai ales, prin Sfânta Împărtăşanie nu se face în mod mecanic sau magic, ci în fumncţie de starea duhovnicească în care ne aflăm. Aşadar, taina sfintei Împărtăşanii lucrează după starea noastră duhovnicească.

18. TRUPUL ÎNVIAT A LUI HRISTOS

Într-una din apariţiile Sale în faţa ucenicilor, văzând că în inima acestora se aflau îndoieli în ceea ce Îl privea, Hristos a spus: Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Luca 24, 39). De aici ne dăm seama că Hristos avea trup, deci nu era doar în imaginaţia ucenicilor, dar Trupul Său nu era ca mai înainte.

            Se cunoaşte faptul că, prin întruparea Sa, Hristos a luat fire omenească şi S-a făcut om desăvârşit, luând, desigur, asupra Sa şi aşa-numitele patimi nepăcătoase, între care, posibilitatea ca trupul să sufere vătămări, moarte[3], foame, sete, oboseală, somn etc. După Înviere, însă, Hristos a lepădat toate aceste patimi fireşti, adică „vătămarea trupului, foamea, setea, somnul, oboseala şi toate cele asemenea lor”. Deşi a lepădat aşa-zisele patimi nepăcătoase, El a rămas cu trup şi suflet. Atunci când S-a înălţat la cer, Hristos a luat cu Sine trupul şi sufletul, raţiunea şi gândul, voirea şi fapta. Aşadar, El şade de-a dreapta Tatălui cu întreaga fire omenească îndumnezeită. În acest fel, Hristos lucrează şi ca Dumnezeu, prin pronie, dar şi ca om, amintindu-Şi de lucrarea Sa de pe pământ şi cunoscând că I se închină întreaga făptură raţională (Sfântul Ioan Damaschin).

            Trupul înviat al lui Hristos nu mai era supus patimii şi morţii, ci era împodobit în slavă sfântă, dar „la înfăţişare era ca mai înainte”(Macarie Hrisochefalul). Astfel, chiar dacă a lepădat toate patimile nepăcătoase, a păstrat trăsăturile naturale, „adică înfăţişarea exterioară, cum era, cât era, aşezarea părului şi liniile trupului”. Dacă S-ar fi lepădat şi de acestea, nu ar mai fi avut trup adevărat, ci numai o extindere a acestuia sau o ieşire din canoanele firii omeneşti (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

            Prin întrupare, Hristos nu a ieşit din canoanele firii omeneşti. În acelaşi fel, după Învierea Sa, trupul omenesc îndumnezeit nu a trecut peste cele ce sunt fireşti naturii umane., adică nu a eliminat trăsăturile omeneşti. Acest lucru a avut loc deoarece, după „unirea celor două firi total diferite, trăsăturile acestora au rămas neschimbate” (Sfântul Ioan Damaschin). De altfel, acesta este şi motivul pentru care, deşi Se află în ceruri, Hristos este înfăţişat de Biserică cu trup. În ceruri, Hristos nu are nici carne, aşa cum o ştim noi, dar nici nu este fără trup sau fără materie, ci este undeva pe la mijloc (Sfântul Grigorie Teologul). El are trup duhovnicesc, nesupus stricăciunii, care totuşi, este trup. Hristos va rămâne în veac Dumnezeu-Om, pentru că, de când s-au unit, cele două firi ale Sale sunt nedespărţite.

            În plus, şi sufletul lui Hristos ştie fără vreo îndoială că este unit în ipostas cu Dumnezeu Cuvântul şi că este închinat şi slăvit alături de Dumnezeu, ca suflet a lui Dumnezeu, nicidecum ca un simplu suflet (Sfântul Ioan Damaschin).

            Aşadar, lepădându-se de moarte şi de patimile nepăcătoase, trupul înviat al lui Hristos a rămas trup duhovnicesc, asemenea lui Dumnezeu, însă descriptibil şi având toate trăsăturile caracteristice pe care le avusese şi înainte. El străbătea distanţe uriaşe în interval de secunde, intra şi ieşea prin uşile închise şi a ieşit prin „mormântul închis”, fiind însă trup adevărat, nu o fantomă. De multe ori, Hristos nu era înţeles de ucenicii Săi, care Îl considerau un om obişnuit, deoarece El nu voia să Se descopere. Hristos Se descoperea numai atunci când voia, iar ucenicii recunoşteau că El este Domnul.

19. ÎNVIEREA LUI HRISTOS A FOLOSIT ŞI ÎNGERILOR

            Până în acest moment, am văzut că Învierea lui Hristos a adus oamenilor bucurie şi desfătare, deoarece prin ea, a fost biruită stăpânirea morţii, a diavolului şi a păcatului. Trebuie însă subliniat că Învierea lui Hristos a folosit şi îngerilor şi tuturor făpturilor raţionale.

            Într-o omilie rostită în ziua de Paşte, Sfântul Grigorie Teologul spune: „astăzi se face mântuire în lume, a celor văzute şi nevăzute”. Aici se vorbeşte despre mântuirea îngerilor. Cum ar trebui să înţelegem aceste cuvinte?

            Ştim că, după căderea lui Lucifer, îngerii se îndreptau cu greutate spre rău, adică, deşi nu puteau să se gândească la rău, încă nu dobândiseră caracter neschimbat. Cuviosul Nichita Stithatul spune că prin Învierea lui Hristos, îngerii s-au lepădat de orice posibilitate de a cădea. Acum ei nu se mai tem de modificare sau de transformare spre rău şi de căderea care ar rezulta dintr-o asemenea transformare. Aşadar, îngerii au dobândit neschimbarea. Însă această neschimbare nu este dobândită prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

            În plus, Învierea lui Hristos le-a adus puterilor îngereşti şi o altă desfătare, pentru că tagma îngerească, văduvită după căderea diavolilor, s-a reîntregit cu sufletele oamenilor care s-au mântuit, drept care, s-au adeverit cuvintele: „cele de sus s-au împlinit”. De asemenea, îngerii s-au desfătat pentru mântuirea oamenilor. Dacă, aşa cum a spus Hristos, în cer se face multă bucurie pentru fiecare om care se pocăieşte, cu atât mai mare a fost bucuria atunci când s-a mântuit întreg neamul omenesc (Zonaras).

            Sfântul Grigorie Teologul afirmă că este convins de faptul că, în ziua Învierii, puterile îngereşti s-au bucurat şi au prăznuit alături de noi, pentru că îngerii sunt iubitori de Dumnezeu şi de oameni. Gândindu-se la aceste cuvinte, Sfântul Nicodim Agioritul spune că este un lucru de neînţeles că îngerii să se bucure pentru mântuirea noastră, iar noi, care ne-am mântuit, să nu ne bucurăm şi să nu prăznuim alături de îngeri această sărbătoare a mântuirii lumii.

20. ÎNŢELESUL PAŞTELUI

            Ziua Învierii se mai numeşte şi Paşte. Acest cuvânt este repetat în multe tropare ale Bisericii şi aduce creştinilor bucurie duhovnicească.

            Aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, cuvântul Pasha[4] (Paşte) provine din evreiescul Fasca, litera f devenind p, iar litera c devenind h[5]. În limba ebraică, cuvântul Paşte înseamnă trecere, fiind cunoscută sărbătoarea Paştilor, în timpul căreia evreii îşi aminteau de trecerea minunată prin Marea Roşie. Desigur, după cum afirmă şi Sfântul Grigorie Teologul, există unii care cred că Pasha provine din cuvântul pashin[6] (a pătimi) şi înseamnă Patima lui Hristos pentru noi, însă cea mai bună interpretare este prima.

            Aşa cum poporul israelit sărbătorea trecerea Mării Roşii şi dobândirea libertăţii, la fel şi Ierusalimul cel după har sărbătoreşte noua trecere de la moarte la viaţă. Aceasta este interpretarea pe care Sfântul Grigorie Teologul o dă într-o predică rostită în ziua de Paşte. Preluând aproape fără modificare anumite texte ale Sfântului Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de la pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă”.

            Sărbătorind Paştele, Cuviosul Iosif Vrienios, care a fost ucenic al Sfântului Grigorie Palama şi îndrumător al Sfântului Marcu Evghenicul, analizează înţelesul teologic al acestui praznic împărătesc. Paştele înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, ieşirea din Iad pe pământ, ridicarea de la pământ la ceruri, mutarea de la moarte la viaţă, învierea muritorilor căzuţi, rechemarea exilaţilor alungaţi din Rai, scoaterea din stricăciune a celor robiţi, viaţa adevărată a celor credincioşi, bucuria întregii lumi şi cinstea Sfintei Treimi. Semnificaţia Paştelui sunt fără număr, pentru că la fel de multe sunt şi feţele harului care însoţeşte această sărbătoare. Paştele este alinarea sufletelor, desfătarea gândurilor, odihna trupurilor, luminarea ochilor, dulceaţa rostirii, veselie, căldură, pace şi bucurie.

            Sărbătoarea Învierii lui Hristos are loc o dată pe an, dar mai există şi Paştile din fiecare săptămână, Sfântă Liturghie şi împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos fac posibil ca fiecare om să se împărtăşească din lumina Paştelui. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă în acest sens: „Paştele nu înseamnă post, ci jertfă şi dar, înseamnă fiecare strângere laolaltă a credincioşilor”, pentru că, de fiecare dată când ne adunăm la Sfânta Liturghie, plinind ceea ce ne cere Biserica, puterile lui Satana sunt nimicite (Sfântul Ignatie Teoforul), iar noi dobândim simţirea că moartea a fost biruită.

            Paştele nu este numai sărbătoarea în sine, ca mutarea de la moarte la viaţă, ci este Însuşi Hristos. De altfel, mântuirea omului nu poate fi concepută fără Dumnezeul-Om, pentru că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. El este învierea oamenilor. De aceea, în canonul sărbătorii Paştelui, Sfântul Ioan Damaschin Îl numeşte pe Hristos Paşte. El scrie: „O, Paştile cele mari şi preafinte, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu”. Această caracterizare are legătură cu ceea ce a spus şi Sfântul Apostol Pavel: Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (I Cor. 5, 7).

            Aşadar, prin Hristos, Care este Paştele cel viu, putem şi noi să trăim Paştile, care înseamnă trecerea noastră de la moarte la viaţă.

21. PAŞTELE LEGII, PAŞTELE SFÂNTULUI HAR ŞI

PAŞTELE VEACULUI CE VA SĂ FIE

            Sfântul Grigorie Teologul spune că există trei feluri de paşte: Paştele după lege, Paştele după har şi Paştele veacului ce va să fie.

            Paştele după lege, în timpul căruia iudeii sărbătoreau trecerea prin Marea Roşie, era o rememorare a amărăciunii robiei din Egipt, dar şi a eliberării lor cu ajutorul lui Dumnezeu. Era un Paşte „al recunoştinţei şi al rugăciunii”. În realitate, acest Paşte reprezenta preînchipuirea propriului nostru Paşte.

            Paştele sfântului har este Învierea lui Hristos prin care se face trecerea „de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer”. Sfântul Grigorie Teologul spune: „O, Paşte mare şi sfânt şi curăţirea întregii lumi”. Fără împărtăşirea din Hristos şi fără comuniunea cu El există numai moarte şi robie. Aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Sinaitul, „cel care nu vede, nu aude şi nu simte duhovniceşte este mort”. Prin urmare, Paştele este venirea lui Hristos în inimă. Sfântul Maxim Mărturisitorul se exprimă foarte sugestiv: „Paştele este venirea Cuvântului în gândul oamenilor”. Atunci când Îl primeşte pe Hristos, omul trăieşte cu adevărat, iar Hristos Se face în el viaţă şi suflet al sufletului său, „suflet al celei de-a doua învieri a oamenilor” (Cuviosul Nil).

            Paştele veacului ce va să fie este „mai desăvârşit şi mai curat”. Cu puţin timp înainte de moartea Sa, atunci când săvârşea Paştele, la Cina cea de Taină, Hristos a spus: nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu (Matei 26, 29). Fără îndoială, prin aceste cuvinte, El vorbeşte despre Paştele Împărăţiei Cerurilor. Paştele vieţii de acum este o ceremonie în comparaţie cu Paştele veacului ce va să fie. Atunci îngerii vor avea mai multă comuniune cu Hristos, deoarece Cuvântul va descoperi şi va învăţa „ceea ce acum este învăţat numai în parte” (Sfântul Grigorie Telogul).

            Creştinii se nevoiesc pentru a trece de la Paştile ca ceremonie la Paştile sfântului har, iar de acolo, la Paştile veacului ce va să fie. Aşadar, această sărbătoare are un înţeles şi un scop profund. Nici o altă sărbătoare nu ţinteşte atât de sus şi nu potoleşte setea şi foamea duhului omenesc.

            În timpul sărbătorii Paştelui evreilor, se junghia un miel de un an neprihănit şi fără meteahnă. Acesta era preînchipuirea Mielului creştin, adică a lui Hristos, Care este neprihănit şi desăvârşit. El S-a jertfit şi Se dă pe Sine creştinilor pentru ca aceştia să se unească cu El.

22. ÎMPĂRTĂŞIREA FIECĂRUIA DINTRE NOI DIN TAINA ÎNVIERII

            Învierea lui Hristos nu trebuie sărbătorită ca un eveniment istoric şi social, ci ca unul existenţial, ceea ce echivalează cu împărtăşirea din harul Învierii. Postul de dinaintea sărbătorii, care durează şapte săptămâni, şi nevoinţa ascetică ţintesc spre desăvârşita împărtăşire din taina Învierii.

            Însă, aşa cum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi, pentru acest lucru, este nevoie atât de curăţirea simţurilor trupeşti, cât şi de cea a celor sufleteşti. Omul are trup şi suflet, şi de aceea are simţuri trupeşti şi simţuri sufleteşti. Într-un tropar, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Să ne curăţim simţurile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: bucuraţi-vă”. Aşadar, curăţirea este o condiţie necesară pentru vederea de Dumnezeu şi pentru comuniunea cu Acesta. Sfântul Grigorie Teologul spune: „De aceea, să te curăţeşti mai întâi pe tine pentru că să se curăţească şi cei din jurul tău”.

            Scopul vieţii duhovniceşti este ca omul să se unească cu Hristos înviat din morţi şi să Îl vadă pe Acesta în inima sa. Hristos înviază în inimă, omorând gândurile de răzvrătire care sunt sădite acolo de diavoli şi zdrobind patimile şi atacurile păcatului, la fel cum a zdrobit peceţile mormântului (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Prin urmare, nu suntem în faţa unei sărbători exterioare şi ceremoniale, ci a unui praznic lăuntric şi existenţial. Atfel privind lucrurile, Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă să nu facem din Înviere o petrecere lumească, ci să o sărbătorim cu sfinţenie şi să ne îndreptăm de duhul lumesc.

            Împărtăşirea din taina Învierii înseamnă trăirea îndumnezeirii. cel care a început să înţeleagă puterea tainică a Învierii a cunoscut din experienţă scopul pentru care Hristos a zidit lumea (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Cu adevărat, omul a fost creat pentru a ajunge la îndumnezeire, iar lumea – pentru a sfinţi prin om. Prin urmare, cei care încep să înţeleagă puterea tainică a Învierii ajung la îndumnezeire şi împlinesc scopul existenţei lor pe pământ. În acest fel, aceştia dobândesc o mare cunoştinţă.

            Sfântul Apostol Pavel ne recomandă tuturor să dăm vieţii noastre un asemenea curs, scriind că, prin Botez, ne-am îngropat cu Hristos în moarte, „pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin  slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Această renaştere este absolut necesară, pentru că altfel, omul moare duhovniceşte, după cuvântul Apostolului Pavel: căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 13-14).

***

            Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Ea înseamnă învierea şi îndumnezeirea firii omeneşti şi nădejdea de îndumnezeire şi de înviere a propriului nostru ipostas. Pentru că s-a găsit tratamentul, acum există şi speranţă de viaţă. Prin Învierea lui Hristos, viaţa şi moartea capătă un alt înţeles. Deja nu mai considerăm că viaţa este reprezentată de totalitatea evenimentelor istorice, ci de comuniunea cu Dumnezeu. De asemenea, nu mai considerăm că sfârşitul acestei vieţi înseamnă moarte, pentru că moartea este îndepărtarea omului de Hristos, în vreme ce despărţirea sufletului de trup nu este decât un somn temporar. Tocmai pentru că se simte în comuniune cu Hristos înviat de morţi, Sfântul Apostol Pavel poate să mărturisească: Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8, 38-39).

            Într-un cuvânt de învăţătură – un adevărat imn de biruinţă – al Sfântului Ioan Gură de Aur, se spune că, prin Învierea lui Hristos, au fost depăşite toate problemele omeneşti:

            Nimeni nu trebuie să plângă pentru sărăcie şi, în general, pentru lipsa celor necesare, pentru că „s-a arătat Împărăţia cea de obşte”.

            Nimeni nu trebuie să jelească pentru păcatul pe care l-a făcut, pentru că „din mormânt iertare a răsărit”.

            Nimeni nu trebuie să se teamă de moarte, pentru că „ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.

            Acest „nimeni” este absolut, pentru că izvorăşte din Învierea lui Hristos. Cu cât ne închidem mai mult în relativ şi ne îndepărtăm de absolutul lui „nimeni”, cu atât mai mult vom plânge, vom jeli şi ne vom teme.

Octombrie 1994

---