Bătrânul Evmenie, descendent al unei familii numeroase și sărace, s-a născut la 1 ianuarie 1930, în satul Ethia din insula Creta. Părinții săi îmbunătățiți și credincioși, Gheorghe și Sofia Saridakis, i-au dat la Sfântul Botez numele Constantin. Rămas orfan de tată la numai doi ani, Constantin își dorea de mic să devină monah, căci nu era ca ceilalți copii de vârsta lui, ci avea obiceiul de a sta mult timp în biserica satului și în cele din împrejurimi, unde se ruga și petrecea serile în privegheri. În iarna anului 1944, pe când stătea la gura sobei împreună cu cele două surori și cu mama sa și mâncau gogoși, a fost pătruns de o lumină care l-a umplut de bucurie, spunându-le surorilor sale: „Mă voi face monah!” Avea paisprezece ani atunci. Și, într-adevăr, în anul 1947 a mers și s-a închinoviat la Mănăstirea „Sfântul Nichita” din Ahendria, o mică mănăstire cioplită în peșteră, care se află în partea sudică a Cretei, către golful libian. Stareț al mănăstirii era Părintele Ierotei, și împreună cu el viețuiau alți doi monahi, cărora micul Constantin le slujea cu multă supunere.
După patru ani, în anul 1951, a fost tuns monah și a primit numele Sofronie, iar în anul 1959 a plecat în armată, deoarece pe atunci stagiul militar era obligatoriu pentru toți, chiar și pentru monahi. În timpul serviciului militar s-a instalat febra, care nu-l slobozea, și a prezentat primele simptome de lepră. „Simțeam că cineva îmi înfige o grapă de fier în spate și trage carnea jos de pe mine”, ne spunea. Și zicea în sinea sa: „Dar ce am de mă doare așa? Maica Domnului, ce durere este aceasta? În viața mea n-am mai simțit o astfel de durere!” După multe examene medicale, un doctor i-a spus: „Ascultă, soldat Saridakis, trebuie ca în clipa aceasta să vină poliția și serviciul sanitar, și să te ducă în Atena, căci te-ai molipsit de boala Hansen, de lepră.” Cum a auzit această neplăcută veste a spus: „Vorbești serios, doctore? Am lepră? Voi purta această mare cruce?” „Da”, i-a răspuns doctorul. Și de bucurie, Constantin a căzut din pat!
„Bine, dar de ce te-ai bucurat atât, Părinte?”, l-am întrebat odată. Și mi-a dat un răspuns de mare însemnătate: „Pentru că atunci când Dumnezeu îți trimite o mare boală, înseamnă că e o cruce mare. Și dacă o rabzi, cu puterea lui Dumnezeu, o cruce mare aduce o mare înviere! Când am fost diagnosticat cu boala Hansen, m-am rugat și a zis: «Dumnezeul meu, nu sunt vrednic să port o cruce atât de mare! Atât de mult mă iubești? Îți mulțumesc foarte mult! Numai ajută-mă să o rabd!»”
„Bine”, zic, „dar nu sufereai?” Și mi-a răspuns: „Ba, ți-am spus, sufeream! Dar, pe cât de mult sufeream cu trupul, pe atât de mult se veselea inima!”
Vedeți, o abordare atât de diferită a suferinței și a bolii, față de cea pe care o avem noi de obicei. Mai mult, Bătrânul Evmenie mi-a încredințat și următoarele – și vedeți răutatea și invidia diavolului! Îndată ce acesta a arătat atât de multă bucurie pentru că este lepros, doctorii au plecat. Și cum aștepta să vină și să-l transporte la leprozeria din Atena, locul din jurul patului său s-a umplut de drăcușori, care, ca să-l sperie, îl atacau și ajungeau până aproape de trupul său. Însă o forță nevăzută îi arunca înapoi. Și l-am întrebat: „Ce ai făcut atunci, Părinte?” „Și mai mult mă bucuram”, mi-a răspuns, „și ziceam: «Ce frumos, ce frumos! Harul lui Dumnezeu este cu mine! Nici pe Satana nu-l lasă să se apropie de mine». Și am prins mult curaj în clipa aceea! Am înțeles cât de puternică este credința noastră! ”
Astfel, în anul 1957, Bătrânul Evmenie a fost transferat la leprozeria din Atena. Dar pentru că din anul 1947 se descoperise remediul potrivit pentru vindecarea leprei, cu care Bătrânul fusese diagnosticat la timp, treptat s-a vindecat. Cu toate acestea, chiar dacă s-a vindecat, a rămas în leprozerie pentru a sluji leproșilor.
Odată cu sosirea Cuviosului Nichifor în leprozerie și la recomandarea scrisă a Sfântului Antim către el, monahul Sofronie l-a făcut pe Cuvios, Bătrânul său. Își făceau separat slujbele și rugăciunile, posteau și nu mâncau carne, cu toate că doctorii le spuneau să mănânce. Și, cu timpul, viețuirea sfântă a celor doi monahi a ajuns la urechile multor oameni credincioși, care, atunci când îi cercetau pe leproși, urmăreau să-i întâlnească și pe cei doi sfinți, pentru folosul lor sufletesc.
(Mitropolitul Neofit de Morfu)
Apreciază:
Apreciere Încarc...
La patruzeci de zile după Învierea Sa, Hristos S-a înălţat la ceruri, de unde venise, aşa cum El Însuşi le-a spus cândva ucenicilor Săi: Vă sminteşte aceasta? Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte? (Ioan 6, 61-62). Desigur, acest lucru nu înseamnă că, începând din ceasul întrupării, Hristos nu a mai existat ca Dumnezeu în ceruri, ci înseamnă că avea să urce acolo mai târziu, cu trup omenesc. De altfel, coborârea Sa din ceruri se înţelege ca bunăvoire dumnezeiască, nu ca mutare din loc.
Acest sfânt ce poartă numele îngeresc Mihail, fiind dăruit lui Dumnezeu din braţele mamei sale, şi curăţindu-se pe sine cu întregimea vieţii, s-a făcut preot lui Dumnezeu celui preaînalt, şi fiind întărit de Dumnezeu, a stins şi a potolit toată bârfirea şi deşertăciunea hulitorilor de Dumnezeu, astupând gurile cele fără de Dumnezeu ale ereticilor, ce se deschideau împotriva sfintelor icoane. Şi neputând suferi fiara cea cumplită, adică tiranul Leon Armeanul, dumnezeieştile cuvinte ale grăirii sale, deoarece sfântul nu s-a spăimântat de înfricoşările lui nici s-a muiat cu mintea de acelea, ci cu glas slobod striga: „Eu mă închin şi cinstesc dumnezeiasca şi cinstita icoană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi a sfintei Maicii Sale, iar dogma şi porunca ta o scuip şi nu o bag în seamă”.
Într-o zi din anul 1801, un ieromonah din Prusa (Brusa), Asia Mică, cu mintea amețită de băutură se lepădă de Iisus Hristos și se făcu musulman. Când se trezi, sfântul Zaharia își dădu seama ce făcuse. Deci se duse la cadiu, își aruncă turbanul de musulman și mărturisi credința în Iisus Hristos.
