„Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi” (Ps. 67, 36).

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă cinsteşte pe Sfinţii ei care în timpul vieţii lor pământeşti s-au străduit să calce pe urmele Mântuitorului Hristos, să-I urmeze fără şovăire învăţătura. Ei fac parte din Biserica triumfătoare. Ajunşi acolo, au devenit ocrotitori şi, în acelaşi timp, mijlocitori către Dumnezeu, pentru toţi cei care, ca şi ei, mărturisesc credinţa în Iisus Hristos şi li se roagă. Căci viaţa sfinţilor reprezintă o împletire neîncetată a credinţei, a nădejdii şi a dragostei cu prisosinţa faptelor bune, cu nevoinţele duhovniceşti. Ei şi-au încredinţat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, punând mintea, voinţa şi simţămintele lor în acord cu dorinţa săvârşirii binelui. Sfinţii au mărturisit dragostea lor pentru Mântuitorul Hristos în felurite chipuri. În primul rând se află martirii care prin viaţa lor mucenicească au urmat ca model pe Domnul Hristos, care a suferit de bunăvoie pentru păcatele noastre. Vin apoi mărturisitorii credinţei creştine, care au îndurat diferite chinuri şi prigoniri din partea închinătorilor la idoli şi ereticilor. Au fost trecuţi în rândul sfinţilor apoi unii ierarhi ai Bisericii care au strălucit prin înţelepciune şi bărbăţie, în povăţuirea credincioşilor pe calea mântuirii. Au fost ridicaţi la treapta de Sfinţi Cuvioşi acei zeloşi creştini şi creştine care în tot timpul vieţii lor au dus o luptă continuă cu ispitele, cu uneltirile răului, cu slăbiciunile firii înclinate spre păcat. Toţi acei sfinţi sunt mijlocitori către Părintele ceresc şi pilde vii în strădaniile noastre duhovniceşti, ei care, oameni asemenea nouă fiind, viaţă îmbunătăţită au vieţuit, pe Hristos neprihănit L-au purtat, cu cununa nepieritoare au fost încununaţi şi în lumina cea neapropiată au fost slăviţi.

Continuă să citești →

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dum­nezeu şi nu se va atinge de dânsele munca

(Înţelepciunea lui Solomon 3, 1).

Iubiţi credincioşi,

Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii săi şi neavând cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducând o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrânare.

Mai târziu, văzând că toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mănăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă desăvârşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adânc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?

Simţindu-şi dinainte sfârşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de nimeni, între două pietre mari, pe marginea unui râu ce se chema Lomul şi acolo şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa râului mare, a rupt malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prun­diş, până au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Deci, într-o noapte s-a arătat Cuviosul Dimitrie în vis copilei şi i-a zis:

„De mă vor scoate părinţii tăi din apă – arătându-i şi locul – eu te voi tămădui pe tine!” Şi îndată copila a spus tatălui ei, care, adunând mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi a aflat comoa­ra cea ascunsă şi nepreţuită, adică sfintele moaşte întregi şi neputrezite ale Sfântului Dimitrie. Deci, luându-le, le-a dus în satul Basarabov şi multe minuni de vindecare se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.

Continuă să citești →

Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor