Arhive autor: Acvila

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică despre uitarea de sine [21 noiembrie 2012]

 Predică despre uitarea de sine 

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

Iubiții mei,

aseară, 20 noiembrie 2012, o bunică din București… și-a scăpat nepoata de la moarte…lăsându-se călcată de mașină.

„Am auzit o bufnitură, fără frână, fără nimic. Până să ies, deja era o mare baltă de sânge jos”, a spus un martor ocular…

Balta de sânge…era uitarea de sine a bunicii pentru nepoata ei…

A preferat ca nepoata să trăiască…pentru că „are toată viața înainte”…

Presupunerea ei…deși viața e în mâna lui Dumnezeu și nu în sănătatea noastră aproximativă…

Ca să avem cărți…cineva trebuie să se uite pe sine pentru ca să le scrie.

Ca să avem mâncare, haine, autostrăzi, sistem de educație, medical, judiciar…trebuie ca mulți să muncească pentru toate acestea.

Iar uitarea de sine…stă la baza oricărui lucru generos, jertfelnic, autentic…

Puteai să îl iei cu mașina și nu l-ai luat…

Puteai să îi spui unde e strada cutare…

Puteai să îl luminezi la minte în credința lui…

Puteai…o mie de lucruri…

Nu ai făcut-o…înseamnă că nu te-ai uitat pe tine…te-ai centrat pe tine…și n-ai schimbat deloc lumea din jurul rău.

Tânăra salvată de bunică…dacă are conștiință…va fi recunoscătoare…

Va vedea viața ca un dar…primit și de la bunica ei…

La fel copilul al cărei mame a murit la naștere…

Ea a murit ca el să…trăiască…

Și părinții, bunicii, frații, rudele…care ne cresc, ne ajută, ne educă…sunt cei care se uită pe ei înșiși, cu toate păcatele și neputințele lor, pentru ca să vadă de noi…

Educatorul…învățătorul…profesorul s-a uitat pe sine pentru noi…

Soția se uită pe sine pentru noi…pentru cafeaua, masa, pantalonii, cămașa, bagajul nostru…

Cineva trebuie să ne protejeze copilăria, adolescența, viața…pentru ca să ne putem bucura…

Cineva trebuie să se uite pe sine…pentru ca să ne bucure!

Duhovnicii noștri își fac timp ca să ne spovedească, să ne îndrume…

Prietenii noștri își fac timp să ne vadă…să ne vorbească…să ne ajute…

Trebuie să îți faci timp, să te uiți pe tine… pentru ca să umpli de bucurie pe un altul.

Bineînțeles că pot să nu mai scriu pentru un public larg…

Eu am scris și înainte de online… scriu și în afara onlineului.

Faptul că îmi fac timp pentru alții… înseamnă a mă uita pe mine însumi. A dărui…

Și pe cât dărui… pe atât mă bucur și mai mult… pentru că mă simt împlinit dăruind…

Iar uitarea de sine…înseamnă împlinirea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a da…fără să așteptăm să ni se restituie efortul nostru.

Căci asta înseamnă să îți aduni „comori în cer [tisavrus en urano]” [Mt. 6, 20]: să faci lucruri…pentru care nu primești nimic în schimb!

Să îți dai timpul, banii, viața, cunoștințele pentru alții… în folosul altora… pentru ca să te umpli de slava lui Dumnezeu, a Dumnezeului Care face binele tuturor [Mt. 5, 45].

Și de unde am fi avut exemplul acesta prea minunat, dacă Fiul lui Dumnezeu întrupat nu S-ar fi dat pentru viața lumii?

Tocmai el, exemplul mântuitor/ salvator al Fiului întrupat, se observă în gestul bunicii față de nepoata ei…

Ea și-a dat viața pentru nepoata ei… pentru ca ea să fie vie.

Pentru că El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a murit pentru noi, cei păcătoși, pentru ca să avem viață dumnezeiască din belșug prin Tainele și Slujbele Bisericii.

Căci Biserica e cea care ne hrănește, ca o mamă bună, în toată viața noastră…

Ne hrănește cu har!

Iar cei care sunt plini de har… sunt și plini de milă… de atenție… de cumpătare, de frumusețe duhovnicească…

Nu sunt plini de texte, de fobii, de ranchiune… ci de milă!

Pentru că mila și dragostea te fac să uiți de tine… pentru a fi în slujirea aproapelui tău, oricare ar fi el…

Și observăm, la modul dureros, ce înseamnă ca omul care ne trebuie… să nu fie la locul lui.

Nu avem duhovnicul, medicul, prietenul, șoferul, angajatul, prietenul, cititorul pe care ni-l dorim noi. Nu-l avem și suspinăm după el!

Dacă nu e… dacă nu mai e… i se simte locul…

Nimic nu-l poate înlocui pe cel căruia noi… îi simțim locul!

De aceea, știind cât de greu e să nu ai om…să nu ai prieten… să nu ai frate… să nu ai confident… știi să te uiți pe tine pentru cel care are nevoie…

Pentru că nevoia lui e și nevoia ta…

Și a te uita pe tine… înseamnă a te regăsi pe tine.

Pentru că mă fac mai uman, mai atent, mai delicat… dacă te ajut, dacă te ascult, dacă te cunosc mai bine…

Te ajut… iar tu mă ajuți și mai mult… decât te ajut eu pe tine…

Și astfel uitarea de sine… lepădarea de sine… desființarea egoismului din noi… e porunca lui Dumnezeu, e dorința Lui, e nevoia Lui…

El are nevoie de uitarea noastră de sine… pentru ca să ne umple de ținerea de minte a aproapelui…

Și când nu îl mai uiți pe altul…nu îți mai uiți nici tu nevoile fundamentale.

Și nevoile noastre fundamentale sunt viața duhovnicească, adevărul dumnezeiesc, iubirea curată, sinceritatea, întrajutorarea…cunoașterea înălțătoare a oamenilor.

Da, e ușor să vezi dedesubturi, păcate, plăceri, căderi… dar înălțător e să vezi oamenii din oameni!

Cine sunt, în ei înșiși, oamenii: asta e înălțător!

Așa, să îi calci în picioare, să îi minimalizezi, să îi tratezi de sus… e ușor…

Înălțător e să îi vezi profund… și să se înalțe în ochii tăi, în inima ta, în conștiința ta… mai presus de tine…

Pentru că atunci am învățat lucruri autentice de la oameni… tocmai pentru că ne-am uitatpe noi… și i-am descoperit pe ei cu adevărat.

Dumnezeu să ne învețe uitarea de sine… pentru ca să descoperim ce frumoși sunt oamenii și ce frumoasă e lumea lui Dumnezeu, lumea văzută cu ochi frumoși. Amin! Continuă să citești →

CANONIZAREA SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC ALEXIE DIN LELCIT (21 NOV. 2010, GALERIE FOTO)

 CANONIZAREA SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC ALEXIE DIN LELICIŢ

(21 NOV. 2010, GALERIE FOTO)

 

[slideshow]

 Mitropolitul Filaret de Minsk şi Sluţk  a condus festivităţile prilejuite de canonizarea Sfântului Sfinţitului Mucenic Alexie de Lelcit

Pe 21 noiembrie 2010, în ziua Soborului Arhistrategului Mihail şi a celorlalte Puteri Cereşti netrupeşti, Exarhul patriarhal al întregului Belarus, Mitropolitul Filaret de Minsk şi Sluţk a oficiat Dumnezeiasca Liturghie şi festivităţile cu ocazia canonizării Sfântului Sfinţitului Mucenic Alexie de Lelcit în Catedrala Sfântul Mihail din oraşul Mozâria. Continuă să citești →

PATRIARHUL PAVEL al Serbiei – Patriarhul simplităţii şi al smereniei

PATRIARHUL PAVEL AL SERBIEI – UN SFÂNT CARE PĂŞEA PÂNĂ ACUM PE PĂMÂNT DE ACUM PĂŞEŞTE ÎN CERURI 

„Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi”

Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.
Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.
În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.
Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.
A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.
Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.
După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună:
„Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.
În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte:
„Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”.
A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.
S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că :
„Sub soare există destul spaţiu pentru toţi”
şi că :„De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.
Aceste continuu repetate cuvinte ale sale – „să fim oameni” – au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.
Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel,  în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale,  când a hotărât să viziteze Australia – printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni – unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.
Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat:
„Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?…”.
Patriarhul sârb a răspuns:
„Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”.
Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.
Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.
Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.
Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns:
„Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.
Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale:
„Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.
Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.
Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.
În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.
Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele…
Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi :
„Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”.
De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!
Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca!
(Pelerin Ortodox)

Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt

Un prunc de 95 de ani

care „s-a întâmplat” să devină şi patriarh:

Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt


Sfinţenia nu-şi face publicitate, şi totuşi este recunoscută. Nu sună din trâmbiţă, dar se impune într-un mod tainic. Nu se descrie, ci se trăieşte.
Toţi aceia care au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Patriarhul Pavel al Serbiei s-au bucurat de „fericita întâmplare” a dobândirii unor picături din sfinţenia acestui om, prin vederea, dar şi prin cuvântul său.
Cu câţiva ani înainte s-a organizat în Patmos mari festivităţi prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Ioan Teologul, festivităţi la care au participat conducătorii bisericeşti şi politici din întreaga lume. Cu toate acestea, cel care a atras privirile şi interesul celor mai mulţi jurnalişti a fost smeritul patriarh Pavel al Serbiei. În fiecare zi slujea Dumnezeiasca Liturghie, fapt care a constituit cauza adunării  a sute de creştini care alergau să ia binecuvântarea sa.
Un alt fapt, pe de o parte lipsit de importanţă, dar în acelaşi timp mişcător era modul în care Patriarhul Pavel şi-a luat micul dejun, după Dumnezeiasca Liturghie praznicală prilejuită de încununarea festivităţilor. La masă stăteau Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, politicieni şi între ei Patriarhul Pavel. Jurnaliştii şi camerele se îmbulzeau să redea evenimentul. Singurul care rămăsese netulburat, în mijlocul zgomotului provocat de aglomeraţia cooperărilor, era Patriarhul Pavel, care îşi înmuia un biscuite în ceai. Chipul său netulburat şi pacea sa blândă iradiau ceea ce se numeşte sfinţenie.

În zilele grele ale războiului din Iugoslavia, Patriarhul Pavel a fost chemat să-i întărească pe credincioşi şi să înveţe drept cuvântul Adevărului, într-un mediu al minciunii, al răutăţii şi al crimelor.

Atunci, iarăşi dintr-o „fericită întâmplare” l-am întâlnit pe Patriarhul Pavel la Belgrad, pentru un scurt interviu pentru postul de televiziune de altădată „Logos”. Desigur că în afara sfintei personalităţi a patriarhului, am întâlnit şi un cuvânt deosebit de cutremurător, nu fără legătură cu cuvântul fericitului Arhiepiscop Hrisostomos I. Patriarhul mult nevoitor a citat printre altele şi un proverb sârbe, dar pur ortodox: „Eroismul înseamnă să mă apăr de duşman, dar onestitatea înseamnă să-mi apăr duşmanul de mine însumi”. Fără naţionalisme, fără cuvinte mari, fără frică – chiar atunci când drumurile erau pline cu anunţuri de decese, oameni care fuseseră  ucişi în război – îndrăznea să impună chintesenţa cuvântului: „Cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului Cezarului”. Dar una este eroismul, care pretinde război, ucideri, viclenii şi cu siguranţă jertfe. Şi altceva este onestitatea, care pretinde sfinţenia vieţii, iubire, care atinge şi pe vrăjmaş, iar în cele din urmă ajunge până la sacrificiul de sine.Una este statul şi autoritatea, care sunt bune numai atunci când se limitează la ritmarea vieţii sociale şi oferă siguranţă. Dar altceva este viaţa în Hristos care – fără canoane şi norme, fără presiuni religioase, ci numai cu puterea iubirii – îl conduce pe om în rai şi la adevărata fericire.

Cu câteva zile în urmă Biserica Serbiei a sărbătorit prin cei 95 de ani ai Patriarhului Pavel Dumnezeiasca Liturghie. Acesta fiind încă bolnav, era îngrijit la un centru medical din Belgrad. Evenimentul nu a trecut neobservat în întreaga Biserică Ortodoxă. Dumnezeiasca Liturghie a fost slujită de Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru şi Litoral, însoţit de Episcopul Constantin al Europei Centrale şi de Episcopul Atanasie de Hvostanis. În ziua sa de naştere l-au vizitat pe patriarh Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi Prim-ministrul Mirko Zvetkovici, care i-au urat patriarhului grabnică însănătoşire.
Patriarhul Pavel s-a născut pe 11 septembrie 1914 în satul Kućanci din Slavonia (actualmente aparţine Croaţiei). A rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă. A studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad. După Al Doilea Război Mondial s-a dus din nou la Belgrad, ca refugiat şi a avut diferite slujbe pentru a supravieţui (a muncit chiar şi ca zidar). În 1948 a fost tuns monah, iar până în 1955 a aparţinut Mănăstirii Raţia. În 1954 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1957 a fost hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 şi-a făcut studiile postuniversitare la Universitatea din Atena. Întorcându-se în ţară, a fost ales Episcop de Raska şi Prizren, în Kosovo. A fost ales Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990 printr-o modalitate apostolică, adică prin tragerea la sorţi din trei persoane alese.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus:

„Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat:

„Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

(traducere din elină de https://acvila30.ro cf. ΠΟΛΙΤΗΣ – 20/09/2009)

SFÂNTA ANASTASIA ROMANA ȘI MĂNĂSTIREA GRIGORIU

 SFÂNTA ANASTASIA ROMANA ȘI MĂNĂSTIREA GRIGORIU

Un alt sfânt protector al Mănăstirii Grigoriu este Sfânta Mare Muceniță Anastasia Romana, martirizată în secolul al III-lea de către Decius prin torturi îngrozitoare. Înspre capătul vestic al curții exterioare există o biserică închinată Sfintei. Multe fragmente din moaștele ei au fost păstrate în mănăstire, inclusiv porțiuni din piele care au devenit cu timpul frumos-mirositoare. Există și un recipient special în care e păstrat sânge vărsat chiar în momentul martiriului său.

Sfânta Anastasia are grijă, în special, de sănătatea Părinților, motiv pentru care ei o numesc și ”Doctor”. Nu este deloc ușor a enumera toate momentele în care călugării au fost vindecați de boală prin puterea ei miraculoasă. Au fost perioade de timp când infirmierii mănăstirii nu au avut ceva de făcut, întrucât oricine se simțea bolnav, făcea o metanie în fața moaștelor Sfintei Anastasia și primea vindecare imediat. Continuă să citești →

Părintele SOFIAN – SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU DIN BASARABI

  SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU DIN BASARABI

*

,,Întru tine, Părinte, s-a mântuit cel după chip…’’

După care chip, fraţi creştini? După chipul lui Dumnezeu din noi.

La sfinţii cuvioşi care au pustnicit şi au trăit viaţa după voia lui Dumnezeu, vedem de fapt cum ,,s-a mântuit cel după chip’’, aşa cum spune cântarea pe care mă bucur că o spuneţi cu atâta evlavie. Acest îndemn la cântare, fraţi creştini picură în suflet râvnă pentru viaţa celor care şi-au mântuit chipul lui Dumnezeu din ei. Acest chip al lui Dumnezeu din noi, dacă-L mântuim, atingem desăvârşirea, ideal pe care îl recomandă Hristos tuturor, cu glas puternic, pe muntele Fericirilor: ,,Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!’’ [291]  A fost spus nu numai pentru mulţimile de atunci, ci şi pentru noi, cei de astăzi. Desăvârşirea nu este un îndemn, o poruncă numai pentru anumite categorii de oameni pe care le numim ,,sfinţi’’. Desăvârşirea a fost rostită şi poruncită pentru toţi, fraţi creştini: bărbaţi, femei, copilaşi, toţi suntem chemaţi să ne desăvârşim, ca să atingem acest ideal, adică să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Să nu uităm acest ideal, fraţi creştini. Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.

Acolo, în cer, în Împărăţia lui Dumnezeu, nu intră nimic necurat. Aşa ne spune sfântul Pavel: ,,Nu vă amăgiţi, fraţilor, nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor’’[292] . Nimic necurat…Dar noi cât de necuraţi suntem? Avem sfintele Taine cu care ne putem curăţi, dar câţi dintre noi colaborăm cu harul lui Dumnezeu, ca să putem arunca afară din fiinţa noastră tot ce este necurat, spurcat, tot ce este urâciune înaintea lui Dumnezeu? Noi ne spovedim, ne împărtăşim, iar când ieşim afară [din biserică], facem lucruri mult mai rele ca înainte. Continuă să citești →

Arhim. Mihail Daniliuc – Avem mare nevoie de duhovnic

Arhim. Mihail Daniliuc – Avem mare nevoie de duhovnic

 

 

Odată cu începerea Triodului, cea mai frumoasă şi intensă perioadă liturgică a anului bisericesc, noţiunile de „post“, „pocăinţă“, „spovedanie“, „duhovnic“ se întâlnesc tot mai des.

Cu toate acestea, există unii care, întrebaţi dacă se spovedesc la vreun preot, afirmă: „La ce-mi foloseşte mie duhovnicul? De ce mi-ar trebui un îndrumător duhovnicesc? Eu Îi mărturisesc lui Dumnezeu tot ce am pe suflet! De aceea consider inutilă spovedania şi implicit duhovnicul. Oare Dumnezeu nu aude ce-I spun eu în faţa icoanei sau în biserică? De ce-ar fi nevoie de o terţă persoană care să-I repete ceea ce I-aş putea dezvălui direct?“ Sunt raţionamente înşelătoare, cărora le cad pradă mulţi semeni. Aşadar, care este rolul duhovnicului în viaţa noastră?

O privire succintă peste dumnezeiasca Scriptură ne va lămuri că Mântuitorul Hristos a instituit Sfânta Taină a Spovedaniei prin faptul că El Însuşi a săvârşit-o întâi în timpul activităţii Sale pământeşti asupra multor oameni ce-şi arătau credinţa în El cerându-I ajutorul, mărturisindu-şi păcatele, primind apoi de la Duhovnicul desăvârşit dezlegarea lor, odată cu îndemnul de îndreptare a vieţii. După terminarea misiunii Sale în lume, când s-a apropiat vremea Înălţării la cer, a dat Sfinţilor Apostoli puterea de a asculta mărturisirea păcatelor semenilor şi de a le acorda iertarea. Darul acesta este de fapt puterea  Lui Însuşi lucrând în ei: „luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (Ioan 20, 22-23). Ca urmare firească a lucrării Sale mântuitoare împlinite, prin cuvintele adresate discipolilor, iar prin ei în mod direct tuturor urmaşilor acestora, episcopi şi preoţi, Mântuitorul Hristos le-a dăruit o putere nemărginită, învestindu-i cu prerogativa de a deschide şi pătrunde în sufletele celor ce-şi clădesc sfinţenia prin pocăinţă. Spun dumnezeieştii Părinţi că Domnul a instituit Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei pentru ca omul să nu deznădăjduiască din pricina neputinţei lui, ci să caute sprijin în afară, la Dumnezeu, la preot, căci cel izolat de păcat nu-şi poate găsi ajutor în sine, în fiinţa sa neliniştită şi bolnavă, ci numai în afară, în altă persoană. Dar să nu omitem esenţialul: nu duhovnicul iartă, dezleagă păcatele, ci Însuşi Hristos, prin graiul şi mâna preotului. Părintele oficiant al sfântului sacrament spune într-o rugăciune din rânduiala slujbei: „iată, fiule, fiică duhovnicească, Hristos stă de faţă nevăzut, primind a ta mărturisire cea cu umilinţă… iar eu sunt doar un martor ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte vei spune“. Continuă să citești →

Ofranda teologică a Sfântului Fotie. Minunea și primatul Adevărului

Ofranda teologică a Sfântului Fotie. Minunea și primatul Adevărului

 

Fotie, manucrisul bizantin al Historiei Bizantine a lui Ioannes Scylitzes (fl 1081), Biblioteca Nacional de Espana, sec XII

Manucrisul bizantin al Historiei Bizantine a lui Ioannes Scylitzes (fl 1081), Biblioteca Nacional de Espana, sec XII

1. Minunea Adevărului

Sfântul Fotie a reprezentat pentru epoca sa vasul ales al lui Dumnezeu. El a fost prin excelență propovăduitorul autentic al Tradiției și pentru aceasta a devenit cel mai renumit, dar și cel mai profund teolog al epocii sale. Cugetul și teologia sa au exprimat viața Bisericii și au fost rodul luminării Duhului Sfânt. Pentru atitudinea aceasta, care nu este atât de des întâlnită în Biserică pe cât ar fi de dorit, Fotie a pătruns în inimile credincioșilor din toate secolele, a devenit simbol și far al Adevărului de credință. De aceea este pe deplin îndreptățită hotărârea Bisericii de a prăznui pomenirea sa (6 februarie) cu deosebită strălucire[1]. Astfel ni se dă posibilitatea să conștientizăm dimensiunile și înțelesul adânc al acestei personalități. […]

Sărbătorim un bărbat al Bisericii, cinstim un Sfânt al nostru, care se distinge în marele nor al Sfinților, al Mucenicilor și al Cuvioșilor. Aceștia din urmă s-au sfințit fie prin martiriu, de care se minunau credincioșii epocii, fie prin viața deosebit de virtuoasă, prin luptele lor de nevoință și prin vederile lor dumnezeiești. Toate acestea nu au constituit însă decât mărturii ale sfințeniei lor, care lucrau și lucrează în duhul credincioșilor ca pildă și îndemn, ca mărturie a Adevărului credinței noastre. Mucenicii și Sfinții, în noua realitate duhovnicească care era Biserica, au devenit pentru credincioși adevărații eroi și adevăratele modele de urmat în viață.

Și aceasta, deoarece întruchipau prin excelență ethosul Bisericii și își jertfeau viața pentru a trăi viața Bisericii. Mai mult încă, Sfinții și Mucenicii adesea pecetluiau și pecetluiesc prin minune sfințenia lor, ca semn distinctiv față de ceilalți oameni – care nu aleg calea sfințeniei.

În toate timpurile și în toate locurile, Biserica a cunoscut și cunoaște nenumărate minuni, dincolo de Minunea minunilor, care este dumnezeiasca ei ”Euharistie” ce se săvârșește repetat pe toată față pământului de nenumărate de ori. Minunile Sfinților ei arată cât de neînsemnat și, în același timp, cât de măreț este omul. Astfel, minunea, ca manifestare vădită a realității duhovnicești firești, s-a plămădit odată cu viața Bisericii și constituie dovada cutremurătoare a sfințeniei Sfinților ei, pe care îi cinstește zi de zi, de veacuri la rând.

Iată însă că […] cinstim acum un Sfânt, care nu ne aduce aminte de prigoanele romanilor păgâni și de martiriu. Pe Sfântul Fotie nu îl cinstim pentru multele minuni pe care le-a săvârșit, nu știm dacă a tămăduit șchiopi și orbi, nu știm dacă a alinat durerea oamenilor, nu știm dacă după adormirea sa întru Domnul s-a înfățișat credincioșilor spre a-i sfătui, spre a-i întări, spre a le da curaj…

Și cu toate acestea, Fotie este deopotrivă vrednic de uimire și măreț. Așadar, minunea sa în altceva stă. Minunea Sfântului Fotie stă în Adevărul pe care l-a exprimat prin teologia sa și l-a făcut cunoscut prin luptele sale bisericești. Sfântul Fotie nu are icoane făcătoare de minuni, el are însă Adevărul de-minune-făcător vădit prin lucrările sale.

Credinciosul nu este deprins să ceară mângâiere de la Sfântul Fotie, dar este deprins și trebuie să se deprindă să îi ceară ajutorul în primirea și înțelegerea Adevărului. Minunea sa este Adevărul propovăduirii sale. În asta stă unicitatea și măreția sa.

Minunea propovăduirii Adevărului într-o epocă de confuzii este o minune încă mai mare decât cele cu care suntem obișnuiți, deși este mai puțin spectaculoasă și mai greu de înțeles. Cei nepregătiți nu pot pricepe așa ceva. Cei care nu au învățat să sufere pentru Adevăr măcar atât cât suferă și pentru trupul lor, nu pot pricepe această minune.

*

CONTINUARE /sursa: http://www.pemptousia.ro/2014/02/ofranda-teologica-a-sfantului-fotie-minunea-si-primatul-adevarului/

 

Mitropolitul Serafim de Kythire: „Acestea se scriu pentru liniștirea poporului. Comunicatul Sfântului Sinod nu reflectă cu exactitate hotărârea venerabilei Ierarhii”

Mitropolitul Serafim de Kythire: „Acestea se scriu pentru liniștirea poporului. Comunicatul Sfântului Sinod nu reflectă cu exactitate hotărârea venerabilei Ierarhii”

Luni, 28 noiembrie 2016 ROMFEA.GR 

ŊԁʔǠӕͅđɁӇ ԇӠ ɅсїɁӠԇӠŊʋǓɁӨ͏̂чө--֙ԏ בǓԏӠ̐ύǓ//

O luare de pozitie fata de comunicatul de presă a celei de-a doua Ședințe a Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Eladei a manifestat Mitropolitul de Kythire, ÎPS Serafim, subliniind, printre altele: „Comunicatul Sfântului Sinod după cea de-a doua Ședință consider că nu reflectă cu exactitate hotărârea venerabilei Ierarhii în ceea ce privește punctul acela în care spune că Ierarhia a aprobat propunerile conținute în raportul Mitropolitului de Serres şi Nigriti, ÎPS Theologos”. În alt punct, Mitropolitul de Kythire, ÎPS Serafim, spune caracteristic: „Acestea se scriu pentru liniştirea poporului lui Dumnezeu, recomandând aşteptarea hotărârii definitive”.

Citiţi mai jos pozitia Înaltpreasfinţitului:

„Comunicatul Sfântului Sinod după Şedinţa a doua  nu reflectă cu exactitate hotărârea venerabilei Ierarhii în ceea ce privește punctul acela în care spune că Ierarhia a aprobat propunerile conținute în raportul Mitropolitului de Serres şi Nigriti, ÎPS Theologos. Nu a fost supusă la vot o astfel de temă, nici verbal, nici în secret, nici în alt mod (nici prin ridicarea mâinilor sau prin strigare). Au fost ascultate păreri şi judecăţi referitoare la raport din partea mai multor ierarhi, iar după aceasta Preafericitul a mulţumit şi l-a felicitat pe raportor, a declarat că nu luăm nicio hotărâre, ci trimitem tema Sfântului Sinod Permanent, care va evalua întregul material, intervenţiile Înaltpreasfinţiţilor Mitropoliţi, procesele verbale şi unele memorii care au fost discutate de către ierarhii sinodali şi abia apoi, după toată această prelucrare, va fi redactată de către Sfântul Sinod Permanent o enciclică care va vi adresată pleromei creştine a Bisericii Eladei. Prin urmare, nu a existat o examinare anterioară de către venerabila Ierarhie a întregii teme, care a fost discutată în aceste două zile, de aceea orice judecată şi luare de poziţie este considerată forţată şi inexactă. Acestea sunt scrise pentru liniştirea poporului lui Dumnezeu, recomandând aşteptarea hotărârii definitive, care va fi formulata de Sfântul Sinod Permanent, care este organul executiv al Ierarhiei”.

Sursa: http://www.romfea.gr ;   Traducere: acvila30.ro

Să o lăudăm în cântări pe Fericita Agafia căci „celor drepți li se cuvine laudă” (Ps. 32, 1)

Să o lăudăm în cântări pe Fericita Agafia, căci „celor drepți li se cuvine laudă” (Ps. 32, 1)

1

 

Sâmbătă, 24 septembrie, Sfânta Mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului din s. Cușelăuca, r. Șoldănești a găzduit un eveniment istoric pentru Biserica și Patria noastră – slujba de canonizare a Fericitei Agafia (Maranciuc).

Numeroși credincioși din toate colțurile țării dar și de peste hotarele ei au poposit la Mănăstirea Cușelăcuca, pentru a înălța rugăciuni și pentre a-i aduce slava cuvenită Fericitei Agafia.

Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir, căruia i-au coliturghisit ÎPS Sava, Arhiepiscop de Tiraspol și Dubăsari, ÎPS Arhiepiscop Alexei de Balta și Ananiev (Ucraina), PS Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni, PS Anatolie, Episcop de Cahul și Comrat, PS Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, PS Nicodim, Episcop de Edineț și Briceni și PS Ioan, Episcop de Soroca, Vicar al Mitropoliei Moldovei.

În cadrul serviciului divin a fost săvârșită ultima panihidă pentru Fericita Agafia, după care, în mod solemn a fost dat citirii Tomosul de Canonizare și citită viața pe scurt a Sfintei Fericitei Agafia. Momente unice, de aleasă bucurie duhovnicească au trăit ierarhii, preoții și credincioșii, când a fost intonat pentru prima data Troparul Sfintei, timp în care Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir dimpreună cu soborul de arhierei au dat cinstea cuvenită, închinându-se la racla cu moaștele Sfintei Fericitei Agafia.

După Sfânta Liturghie, a fost oficiat un Tedeum de mulţumire pentru binecuvântările revărsate de Dumnezeu asupra Bisericii noastre și a poporului binecredincios, „Este un eveniment foarte important pentru viața noastră spirituală – canonizarea Fericitei Agafia, care de azi devine o mare mijlocitoare între poporul nostru binecredincios și bunul Dumnezeu”, a menționat în rostirea prediactorială Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova. Totodată, Mitropolitul Vladimir a venit și cu un cuvânt de mulțumire pentru toți cei implicați, ani la rând în procesul de cercetare a dosarului de canonizare a ascultătoarei Agafia (Maranciuc), în special Egumenei Vera (Spinei), stareța Mănăstirii Cușelăuca, membrilor comisiei pentru canonizarea Sfinților din Rep. Moldova și președintelui acestei comisii, Preasfințitului Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni.

La final, Mitropolitul, ierarhii, preoții și credincioșii, împliniți duhovnicește, în liniște și după rânduiala cuvenită s-au închinat moaștelor Sfintei Fericitei Agafia, ce au fost așezate într-o raclă.

Data de pomenire a Sfintei Fericitei Agafia a fost stabilită ziua trecerii sale la cele veșnice 9 (22) iunie.

Să ne bucurăm împreună că ne-am învrednicit de încă o rugătoare la Dumnezeu pentru noi. Să o lăudăm în cântări pe Fericita Agafia căci „celor drepți li se cuvine laudă” (Ps. 32, 1)

Sfântă Fericită Agafia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sectorul Sinodal Comunicare Instituțională și Relații cu Mass-media

Sursa: http://mitropolia.md/sa-o-laudam-in-cantari-pe-fericita-agafia-caci-celor-drepti-li-se-cuvine-lauda-ps-32-1/

Conferință – „Sinodul Panortodox din Creta”

Conferința „Sinodul Panortodox din Creta: mărturie, bilanț și perspective”, cu Pr. Nicolae DASCĂLU Consilier patriarhal, Directorul Publicațiilor „Lumina” (miercuri, 28 sept. 2016, ora 19:00)

14372318_666247563542429_3073871990204566270_o

Pildă VIDEO: Puterea rugăciunii

Pildă VIDEO: Puterea rugăciunii 

.

Șerpii Maicii Domnului – Kefalonia (6 august 2013)

Șerpii Maicii Domnului – Kefalonia (6 august 2013)

 

snakes1

Șerpii Maicii Domnului au apărut și în acest an în Arginia!

Ieri, 6 August 2013, și-a făcut apariția primul șarpe în timpul slujbei speciale săvârșită de către Arhim. Gherasim Phokas.

Sursa:  Inkefalonia.gr

*

 

Anual, in ziua de 6 august, cand praznuim Schimbarea la Fata a Domnului, o specie unica de serpi (lungi de 60 de centimetri si insemnati cu o cruce alba, pe cap si pe limba) apar in jurul vechii biserici din localitatea Markopoulo. Serpii vor disparea, iarasi in chip minunat, dupa slujba savarsita in ziua de Adormirea Maicii Domnului. In timpul slujbei savarsite pentru Maica Domnului, serpii intra in biserica, umpland tot locul: se urca pe icoane, se incolacesc in jurul sfestnicelor, stau pe credinciosi si in Sfantul Altar.

Exista o emotie generala legata de aparitia acestor serpi, nu atat pentru vreun potential pericol, cat pentru faptul ca daca acestia nu vor aparea in perioada amintita, ceva rau se va intampla in regiune. Astfel, in anii 1940 si 1953, cand serpii nu au fost prezenti la biserica din Markopoulo, au avut loc razboaie si calamitati naturale.

Sursa: CreștinOrtodox.ro

 

 

Cele noua lectii predate de Sfintii Petru si Pavel

Cele noua lectii predate de Sfintii Petru si Pavel

.

Autor: pr. Constantin STURZU

Mai e dispus cineva sa asculte, astazi, de un indrumator, sa-si ia de profesor pe unul dintre apostoli? Sau ne-am prea obisnuit sa ne lipim doar de invatatori mai putin exigenti, care ne cruta in slabiciunile noastre, pacalindu-ne ca, in felul acesta, suntem si cu Dumnezeu, dar si cu cele ale lumii ne mangaiem…

 

Saptamana viitoare, pe 29 iunie, praznuim pe cei mai cunoscuti dintre apostolii Domnului, pe Sfintii Petru si Pavel. Sa incercam, impreuna, sa deslusim care sunt acele lucruri pe care trebuie sa le purtam in mintea si in inima noastra atunci cand cugetam la acesti „invatatori ai lumii”. Si sunt cel putin 9 lucruri la care putem reflecta intr-o astfel de zi de sarbatoare.

1. In primul rand, observam ca cei doi apostoli erau de conditii diferite: in timp ce Pavel era un barbat foarte cultivat, rabin in religia evreiasca (inainte de a se converti), cunoscator al limbii grecesti, Petru era un simplu pescar, deprins sa-si trudeasca trupul, zi si noapte uneori, pentru a castiga o paine pentru el si pentru familia sa. Cu toate acestea, ei se bucura de aceeasi apreciere din partea Bisericii, fiind considerati, deopotriva, intre cei care au lucrat, cu multa osteneala, in ogorul Domnului. Asadar, atunci cand este vorba de a sluji lui Dumnezeu, nu trebuie sa ne uitam la conditia noastra sociala sau, cu atat mai putin, la profesia pe care am dobandit-o prin aptitudinile sau prin educatia noastra. Daca ar fi sa comparam modul in care se dobandeste mantuirea cu o intrecere sportiva, am putea spune, fara indoiala, ca, in crestinism, toti pornesc de la aceeasi linie de start si au aceleasi sanse de a trece linia de sosire.

2. In al doilea rand, parcurgand vietile celor doi sfinti, constatam ca, in timp ce Pavel nu a fost casatorit, facand elogiul unei vieti feciorelnice, dar fara a defaima cu ceva taina cununiei, Continuă să citești →

Rostiți rugăciunea lui Iisus oriunde vă aflați!

Rostiți rugăciunea lui Iisus oriunde vă aflați!

 

Dacă stai, şezi, mănânci, călătoreşti ori faci altceva – rosteşte întotdeauna această rugăciune cu străduinţă îndemnându-te către ea, pentru că ea nimiceşte vrăjmaşii nevăzuţi, precum ostaşul nimiceşte duşmanii cu suliţa. 

Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie rostită în felul următor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”.
 
Dacă stai, şezi, mănânci, călătoreşti ori faci altceva – rosteşte întotdeauna această rugăciune cu străduinţă îndemnându-te către ea, pentru că ea nimiceşte vrăjmaşii nevăzuţi, precum ostaşul nimiceşte duşmanii cu suliţa.
 
Întipăreşte-o şi în gândul tău, nu te ruşina s-o spui orişiunde te vei afla, iar când limba şi gura va obosi, atund roagă-te numai în gând. De la rostirea îndelungată a rugăciunii cu limba se naşte rugăciunea mintală, iar de la ea – cea a inimii.

Continuă să citești →