Naşterea lui Hristos arată iubirea smerită a lui Dumnezeu
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae
Duminica după Naşterea Domnului (Fuga în Egipt)
(Matei 2, 13-23)
Naşterea Fiului lui Dumnezeu, ca om, din Fecioară înseamnă că El Însuşi S-a făcut om şi aceasta nu pentru Sine, dintr-o necesitate proprie, ci pentru oameni, deci nu pentru a câştiga El ceva din aceasta, ci pentru a-i ajuta pe ei, prin coborârea Lui la ei din iubire. Fiul lui Dumnezeu nu Se putea face om supunându-Se legii firii după care sunt născuţi oamenii, fără să fie întrebaţi, sau fără să se hotărască ei în prealabil pentru această naştere. El Se face om în mod liber, din proprie hotărâre, nu e făcut. Aceasta pentru că El exista înainte ca Dumnezeu. Dacă cineva ar afirma că ar fi putut accepta să Se nască precum un om, supunându-Se legii generale a naşterii oamenilor după păcat, în mod voluntar, se va răspunde că El nu putea admite cu voia să aibă ca act al conceperii Sale ca om actul pasional obişnuit al conceperii celorlalţi oameni după păcatul strămoşesc, act care şi-ar fi lăsat urma în El. Căci, născându-Se astfel, cum ar fi putut elibera de păcatul strămoşesc, imprimat în om şi prin această pasiune, pe ceilalţi oameni, dacă El Însuşi S-ar fi conceput cu acest păcat moştenit de la înaintaşi? Voind să Se facă om, dar şi să ne elibereze de păcat, trebuia să fie de la început ferit de acest păcat, sau să aducă cu Sine de Sus puterea de a Se face om printr-o concepere ferită de pasiunea împreunării trupeşti dintre bărbat şi femeie.Nefiind făcut om prin această împreunare, ci făcându-Se El Însuşi, fereşte de păcat firea umană de la început. Dar nu se putea face aceasta decât numai dacă Cel ce Se făcea om era Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu poate elibera de păcat, odată ce lipsa de păcat vine din unirea cu Dumnezeu. Continuă să citești

















