Mâncarea-i de post, dar vorba-i de dulce
Exista un Sfânt nebun pentru Hristos, care l-a potolit odată pe Ivan cel Groaznic. Acesta ridica probleme pentru că fusese servit cu o bucată de carne în post: „Mă crezi așa păgân, ca să mănânc eu carne în post?”, iar Sfântul i-a zis: „Tu nu mănânci carne de vită, dar mănânci carne de om!” Continuă să citești
Iubiţii mei! Din vremea formarii micului nostru stat, au ieşit – ia număraţi – mii de legi. Dar polinomia este anomie, adică multa legiuire este nelegiuire. Nu este nevoie însă de atâtea legi. Una singură ajunge, legea Evangheliei: „După cum voiţi să vă facă vouă oamenii şi voi faceţi lor asemenea”!
Astăzi, din nefericire, nu mai stăpâneşte această lege. Dacă aş fi avut dreptul, m-aş fi dus în Sala Naţiunilor Unite şi sus, la înălţime, aş fi scris cu litere luminoase: „După cum voiţi să vă facă vouă oamenii şi voi faceţi lor asemenea”. Vrei, tu Americă, să fie atinse interesele tale? Vrei, tu Rusie, să intre armatele străine şi să-ţi pustiiasca teritoriul? Le vreţi pe acestea voi, marile puteri? Nu. Ei bine, tot aşa să cinstiţi şi voi celelalte popoare.
25 Octombrie 2016 Sfântul Nicolae Velimirovici
Greşeşti, prietene, când spui că nu există Dumnezeu. Mai corect ar fi dacă ai spune: „Nu-L am pe Dumnezeu” ‒ fiindcă vezi şi singur că ceilalţi oameni din jurul tău Îl simt pe Dumnezeu, drept care şi spun: „Există Dumnezeu”. Aşadar, treaba nu e că nu există Dumnezeu, ci că tu nu Îl ai. Greşeşti ca un orb care ar spune: „Nu există lumină pe lume”. Există lumină, lumea toată e plină de lumină ‒ însă el, sărmanul orb, nu are lumină. Dacă ar fi să vorbească drept, ar putea spune doar: „Eu nu am lumină”.
Un prieten al dvs. vă spune mereu: „Nu există Dumnezeu!”. Pe dvs. vă chinuie acest lucru ca o bătaie cu cnutul (n.r. ‒ bici făcut dintr-o curea de piele sau dintr-o funie, uneori cu multe sfârcuri prevăzute cu alice de plumb în vârf). Vă luptaţi pentru sufletul dvs. şi pentru viaţa dvs. Aţi priceput bine: dacă nu există Dumnezeul Cel viu şi atotputernic, mai tare ca moartea, atunci moartea e singurul dumnezeu atotputernic. Atunci toate făpturile vii din lume sunt jucării în ghearele morţii atotputernice, ca un şoricel în ghearele unei pisici flămânde.
Odată, tulburat, i-aţi zis sărmanului dvs. prieten: „Dumnezeu există, tu nu exişti!”. Şi n-aţi greşit ‒ fiindcă cei ce se despart de Veşnicul Dătător de viaţă în această lume vor fi despărţiţi de El şi în cealaltă: şi astfel, nu vor şti nici aici, nici dincolo de Măreţul Făcător al tuturor făpturilor. Iar a fi despărţit de El este mai rău decât a nu exista.
Anul acesta, 2016, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în perioada 22 – 27 octombrie, sunt aduse pentru prima oară în România cinstitele moaşte ale Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, din Grecia, prin bunăvoința Înaltpreasfinţitului Părinte Gabriel, Mitropolit de Nea Ionia şi Filadelfia, căruia îi mulțumim din tot sufletul şi îi dorim mult ajutor de la Dumnezeu în toată lucrarea sa pastorală. Continuă să citești
Cred că e binecunoscut faptul că există o propunere a unei Coaliţii pentru Familie, susţinută de 3 milioane de cetăţeni, de revizuire a Constituţiei României, în sensul de a se scrie explicit, în articolul 48, aliniatul 1, că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, nu „între soţi”, cum se menţionează acum. Conform site-ului www.presidency.ro, Preşedintele României, Klaus Iohannis, întrebat despre această iniţiativă, a declarat: „În chestiunea modificării Constituţiei, încă nu este rândul meu să mă exprim. Va veni puţin mai încolo rândul meu. Însă, în acest context, cred că este foarte important să reiterez un lucru în care cred. Fiindcă eu aparţin, provin dintr-o minoritate etnică şi dintr-o minoritate religioasă, eu cred că trebuie să revenim la ceea ce se numeşte toleranţă şi acceptarea celuilalt. Acceptarea celuilalt cu bune şi rele. Nu suntem toţi la fel, nu toate grupurile etnice şi toate grupurile religioase sunt la fel. Este greşit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios şi a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele şi nu le sprijin. Eu sunt adeptul toleranţei, încrederii şi deschiderii spre celălalt”. La o primă lectură a declaraţiei, m-am simţit îndreptăţit, ca unul ce am semnat alături de cele 3 milioane de români, să-mi asum eticheta de „fanatic religios” şi să adresez şi eu o întrebare (evident, retorică), pe contul personal de Facebook: „Domnule Preşedinte, dar pe Dumnezeu, care a creat un bărbat şi o femeie (pe Adam şi pe Eva) şi i-a binecuvântat să fie o familie, cum L-aţi caracteriza?”. Deşi nu mai am nicio calitate oficială, m-am trezit citat în presă, prilej cu care unii au găsit de cuviinţă să mă atenţioneze că am înţeles greşit şi că declaraţia Preşedintelui nu se referă la propunerea de modificare a Constituţiei, ci la „o solicitare ultimativă” a pastorului baptist Iuga Viorel, care l-ar fi somat pe Domnul Klaus Iohannis să se pronunţe în favoarea familiei tradiţionale (creştine). M-aş bucura să aflu că Domnul Preşedinte nu şi-a permis să jignească 3 milioane de cetăţeni şi că eu am interpretat greşit mesajul Domniei Sale (la ora la care scriu aceste rânduri, nu există însă nici o precizare în acest sens). E infinit mai de dorit să fi greşit eu, decât să fi comis o astfel de gafă Preşedintele ţării.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române consideră, prudent şi echilibrat, că „probabil” demersul domnului Iuga a fost catalogat ca „solicitare ultimativă” şi că „oricum, un demers civic, perfect legal şi validat de Curtea Constituţională a României, nu poate fi considerat în niciun caz o «cale a fanatismului religios» sau o dovadă de intoleranţă. Cel mai amplu demers civic din România, la care a participat un număr fără precedent de cetăţeni, este un exerciţiu democratic firesc şi necesar. Propunerea de amendare a Constituţiei nu reprezintă «o solicitare ultimativă», ci o chemare firească la exprimarea democratică a voinţei cetăţenilor cu privire la una dintre valorile fundamentale ale societăţii, familia. Solicitarea are ca scop principal protejarea familiei, a părinţilor şi a copiilor, şi nu condamnarea altor persoane. Pledarea pentru definirea mai clară a naturii familiei este justificată nu doar de raţiuni ale moralei creştine, ci şi de realitatea dramatică a prăbuşirii demografice atât în România, cât şi în celelalte ţări europene. Ne exprimăm speranţa că demersul moral şi civic al Coaliţiei pentru Familie va fi înţeles corect de către toate autorităţile statului român şi că i se va da curs conform Constituţiei”. Cred că nu e de prisos să amintesc, ca un argument suplimentar, că între cele 3 milioane de semnături se află şi cele ale unor atei, care numai de„fanatism religios” nu ar putea fi acuzaţi.
Dincolo de interpretările posibile ale declaraţiei Preşedintelui Iohannis, urmărind comentariile din mediul online, trebuie să constat că este nevoie de o discuţie foarte serioasă vizavi de fanatism şi toleranţă. Observ că există tendinţa de a manipula aceşti doi termeni în funcţie de interesele partizane, în loc de a rămâne fideli sensului conferit de dicţionare. Nu cred că este cazul să ne jucăm cu astfel de cuvinte şi să forţăm etichetări. Consecinţele pot fi extrem de grave. A fi tolerant înseamnă a fi îngăduitor faţă de celălalt, dar nu înseamnă a permite ca acţiunile sale să-ţi îngrădească libertatea sau să-ţi încalce convingerile religioase ori de altă natură. De aceea, a-ţi susţine opiniile şi a-ţi afirma credinţa în mod paşnic nu denotă fanatism. Doar fanatismul corectitudinii politice ajunge să impună toleranţa faţă de păcat, în loc să cultive îngăduinţa faţă de tot omul.
Am constatat, cu durere, că şi numele lui Dumnezeu este folosit după bunul plac în diferitele polemici pe tema modificării Constituţiei. Dumnezeu e dincolo şi de fanatism, şi de toleranţă. „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) – dar asta nu are nici o legătură cu sexualitatea deşănţată şi cu promiscuitatea morală. Unei viziuni edulcorate a unui dumnezeu roz şi pufos, creştinii îi opun, cu realism, glasul Celui ce avertizează şi că „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc” (Apocalipsa 3, 19). Dragostea nu înseamnă a aproba tâmp tot ceea ce debitează unul sau altul. Întrucât Dumnezeu este izvorul iubirii, înseamnă că dragostea se dobândeşte numai ascultând şi împlinind poruncile Lui: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Sfinţilor Apostoli 5, 29). Doar aşa pot fi evitate şi fanatismul toleranţei, şi toleranţa fanatismului.
Sursa: doxologia.ro
”Cine vorbeşte tot timpul, neîntrerupând vorbirea de reflecţie, cade într-o vorbărie superficială.”
Tăcerea înseamnă reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Persoana umană se comunică şi prin vorbire, dar şi prin tăcere. Prin amândouă trăieşte şi face să fie trăite lumina şi taina ei. Ajunge să o văd reflectând, ca să-mi dau seama nu numai de taină, ci şi de lumina ei. Prin tăcere, se scufundă nu numai în taina ei, ci şi în lumina ei şi a lui Dumnezeu. Cine vorbeşte tot timpul, neîntrerupând vorbirea cu reflecţie, cade într-o vorbărie superficială. Iar taina şi lumina cea mai mare sunt Dumnezeu. În tăcere se arată simţirea prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină inepuizabilă. Unde nu e Dumnezeu, nu e nici taină, nici lumină inepuizabilă. Se are impresia că totul se poate înţelege, că totul se poate mărgini de mintea proprie. Continuă să citești
Iubiții mei[1],
cuvântul lui Dumnezeu e o sămânță [σπόρον] [Lc. 8, 11] care rodește, care rodește în orice suflet în care cade. Iar cum însămânțarea grâului se face la noi între 1-10 octombrie[2], a avea azi, 16 octombrie 2016, ca Evanghelie duminicală, Parabola Semănătorului [Lc. 8, 5-15], înseamnă a vedea în relație ogorul semănat cu pământul cel bun [τὴν γῆν τὴν ἀγαθήν] [Lc. 8, 8, BYZ] al inimii. Continuă să citești
Cine nu are păcate mai mici sau mai mari, cine este eliberat de neputinţele omeneşti şi de năvălirea vrăjmaşului atunci când se tulbură conştiinţa? Furtunile trec şi omul iarăşi se încălzeşte la căldura iubirii dumnezeieşti.
Eu, spre deosebire de tine, nu mă îndoiesc de mila Domnului faţă de tine. Dar oare ştii de ce? Pentru că ţi-ai dat inima neîmpărţită Domnului şi ai păstrat aceste simţiri chiar în vremuri în care puţini sunt cei care mărturisesc pe faţă că sunt credincioşi.
Interviu cu Părintele Macarie Simonopetritul despre Spovedanie
realizat de ierom. Petru Pruteanu
Preacuvioase părinte Macarie! Pornind de la Tradiţia Bisericii, pe care o cunoașteți foarte bine şi de la propria experiență, aş vrea să ne împărtășiți câteva gânduri despre unele aspecte practice legate de Taina Spovedaniei.
Întâi de toate aş vrea să ne spuneți ce este Spovedania şi dacă este obligatoriu ca ea să fie făcută înainte de fiecare împărtășire?
Înainte de a vorbi despre Taina Spovedaniei şi legătura ei cu Taina Euharistiei, trebuie să spunem că Însăşi Biserica este o taină. Sistemul celor 7 Taine este străin Ortodoxiei şi a fost împrumutat fără discernământ din teologia latină. La origini, Părinţii Bisericii vedeau întreaga lucrare a Bisericii ca o singură taină – cea a mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt. „Sacramentele” sunt doar nişte căi care ne fac părtaşi la Taina lui Hristos. Iniţierea în această Taină unică se face prin Botez şi Mirungere, iar culmea acestei comuniuni cu Hristos o avem în Euharistie. Continuă să citești
Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți. Pentru a ne curăța inima trebuie să arătăm pocăință adâncă, adevărată, pentru a convinge astfel dumnezeiescul Har – care, de altfel, nu poate fi înșelat în vreun fel – să intervină și să distrugă omul cel vechi și să-l creeze pe cel nou, restaurat și să ne înveșmânteze în hainele cele noi ale asemănării cu Dumnezeu. Nu au arătat acest lucru, în mod practic, milioanele de ,,eroi” care sunt acum în cer și saltă de bucurie lângă tronul ceresc? Nu pentru aceasta au ajuns acolo? Pentru că, prin jertfa de sine desăvârșită, prin durerea față de ceilalți, prin ascultarea desăvârșită, prin rugăciunea neîntreruptă , astfel au reușit ei să intre în rai. Doar Domnul zice: ,,Fără de mine nimic nu puteți face”. Nu doar acum, ci și atunci când omul se afla în starea de nestricăciune, fără intervenția și asistența lui Dumnezeu nimic nu putea face. Cu atât mai mult acum, când ne găsim în starea aceasta căzută. Așadar, avem nevoie neapărat de a comunica cu Dumnezeu, avem nevoie de grija lui pentru noi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin rugăciune. Și, din cauză că omul încă resimte efectele căderii, este nevoie de multă rugăciune, de rugăciune neîntreruptă. Acest lucru ne spune și marele învățător și părinte al nostru, Sfântul Apostol Pavel: ,,Stăruiți în rugăciune, priveghind în ea cu mulțumire… Rugați-vă neîncetat, mulțumiți întru toate” (Epistola către Coloseni).
https://www.youtube.com/watch?v=PJ_ZYUz_hFU
Sfânta Cuvioasă Manefa Skopiceva
Cel mai de preţ bun ne este sănătatea. Este deja un truism descoperit de la cea mai frageda vârstă. Dar dacă aceasta ne lipseşte? Dincolo de medici, terapii şi speranţe, se aşterne, destul de curând, adesea, întristarea, uneori deznădejdea. Pentru că, grăbiţi, zidiţi în noi înşine, nu ajungem prea uşor să acceptăm că cel mai de preţ bun rămâne credinţa. Această descoperire este pricipalul dar al Sfintei Manefa.
Născută la 1 aprilie 1918, în Sevruk, un sat din Belarus, viitoarea sfântă a fost diagnosticată la o vârstă fragedă cu paralizie cerebrală. Medicii nu au întârziat să le ofere părinţilor copilei verdictul implacabil – nu va putea merge vreodată. Pentru Vladimir şi Glicheria Skopicev, vestea era, înainte de orice, reflectare a voii Domnului. De aceea, nici ei, nici fiica lor nu au fost striviţi de noua situaţie.
