Arhive categorii: Cuvinte de folos

„DOAMNE, RĂMÂI CU NOI…” – Cuvântul Arhim. Gh. Kapsanis la Sărbătoarea Paştilor (2009)

CUVÂNTUL PREACUVIOSULUI ARHIMANDRIT GHEORGHE KAPSANIS,

EGUMENUL MĂNĂSTIRII GRIGORIU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS LA
SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR DIN ANUL MÂNTUIRII 2009
 
DOAMNE, RĂMÂI CU NOI…
 

„Doamne, rămâi cu noi, căci este spre seară şi s-a plecat ziua” (Luca 24: 29)

În seara Duminicii Învierii, după cum istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, doi ucenici ai Domnului, Cleopa şi probabil Luca, mergeau spre satul Emmaus, care este la o distanţă de 60 de stadii, adică unsprezece kilometri de Ierusalim. Erau tulburaţi şi problematizaţi de toate câte se întâmplaseră  în Ierusalim în ultimele zile şi, mai ales, de moartea pe cruce şi vestea încă nesigură pentru ei despre Învierea Învăţătorului lor. Discutau despre aceste lucruri şi erau plini de durere, nelinişte şi întristare.
Atunci  apare un împreună-călător necunoscut. Îi întreabă care este pricina tristeţii lor. Aceştia l-au ocărât cum că nu ştie faptele cutremurătoare care s-au întâmplat în acele zile în jurul persoanei lui Hristos. Acest necunoscut împreună-călător cu ei nu era altul decât Domnul Iisus cel înviat. Începe atunci să le tâlcuiască cele spuse referitoare la El de către Moise şi de către alţi profeţi şi să le explice că aşa trebuia să se întâmple ca să intre Hristos „în slava Sa”. Cu alte cuvinte, că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care prin întruparea Sa a unit firea divină cu cea umană în dumnezeiescul Său Ipostas, trebuia să rabde înfricoşătoarele Patimi şi moartea pe cruce pentru a tămădui şi îndumnezei firea noastră căzută, pe care a luat-o din Fecioara Maria.
Inimile ucenicilor necăjiţi, în timp ce ascultau dumnezeieştile Lui cuvinte, se mângâiau, se luminau şi se încălzeau de dumnezeiască iubire.  De aceea, şi atunci când au ajuns la satul către care mergeau şi împreună-călătorul lor „se făcea că merge mai departe”, aceştia stăruiau să rămână cu ei, deoarece începuse să cadă ziua şi întunericul să acopere pământul.
Până la acest moment, ochii ucenicilor erau ţinuţi „ca să nu-L cunoască”. Dar în timpul cinei, când a frânt pâinea, după ce mai întâi o binecuvântase, pentru a le-o oferi, „li s-au deschis ochii lor” şi au recunoscut că Cel până atunci necunoscut pentru ei împreună-călător, era preaiubitul lor Învăţător, Domnul cel Înviat şi Dumnezeul lor.
În situaţia ucenicilor  Domnului îndureraţi, necăjiţi, problematizaţi şi nevoitori ne aflăm şi noi de multe ori în viaţă. Înfruntând patimile noastre şi  problemele  zilnice care sunt omeneşte nerezolvabile, credem că Dumnezeu este absent din viaţa noastră de unde sentimente dureroase  inundă sufletul nostru. Însă, adunându-ne la frângerea pâinii în Taina Dumnezeieştii Euharistii ,recunoaştem că Hristos este prezent în Biserică şi în viaţa noastră.
Atunci, cu inima aprinsă de dragostea dumnezeiască, după  cum era a ucenicilor care vorbeau cu Domnul, repetăm şi noi:
„Doamne, rămâi cu noi”, Continuă să citești →

Sâmbăta Mare, ziua de trecere

Sâmbăta Mare, ziua de trecere 

Unde-ti este moarte, boldul? Unde-ti este iadule, biruința?

sambata_mare_ziua_de_trecereConstatăm cu tristețe că, astăzi, Sâmbăta din Săptămâna Patimilor este privită ca o „pauză” între doliul zilei de vineri și bucuria sfântă din duminica Paștilor. O percepție cu totul greșită. Ea contrazice legătura primordială dintre cele două zile. Ziua de sâmbătă este veriga indispensabilă ce face legătura între Moartea și Învierea lui Hristos. În Sâmbăta Mare sărbătorim înfrângereamorții de către Hristos, Învierea fiind mărturie a acestui fapt. Aceasta este o zi tainică, al cărui înțeles nu poate fi tălmăcit de mintea omenească. Hristos zace mort, cu trupul în mormânt. Cu toate acestea, în acest moment al unei aparente înfrângeri asupra Vieții, moartea este cea care a fost învinsă. Sufletul lui Hristos s-a pogorât la iad, precum se întâmpla cu toate celelalte până la acea vreme. Însă sufletul său nu e ca toate celelalte. El este Dumnezeu și Om. Iadul nu are putere asupra Sa. Încearcă să Îl rețină, ca pe restul sufletelor de la Adam și Eva, dar nu izbutește. Viața din Iisus Domnul de Viață Dătător luminează negura Iadului precum luminează lumânarea cămara mică și întunecată. Puterea iadului este distrusă nu numai prin Hristos ci și prin următorii săi credincioși, adică fiecare dintre noi. Antiteza dintre trupul lui Hristos zăcând în mormânt și conștiința că prin aceasta a învins moartea, creează un sentiment de tristețe îmbinat cu bucurie (unic în ortodoxie) care să tacaă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor (Heruvic din Sâmbăta Mare).

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR: Sâmbăta Mare – Biruința asupra morții

Sâmbăta Mare: Biruința asupra morții 

Astăzi Domnul nostru s-a pogorât la Iad. Astăzi a zdrobit porțile de aramă și zăvoarele de fier ale acestuia. Observați exprimarea precisă: nu a spus că a deschis porțile, ci că le-a zdrobit, pentru a pierde cu totul închisoarea sufletelor. Nu a deschis zăvoarele, ci le-a sfărâmat, pentru ca închisoarea să rămână neputincioasă. Bineînțeles, acolo unde nu există nici o încuietoare sau poartă, dacă cineva intră, nu este împiedicat să iasă. Deci, atunci când Hristos nimicește ceva, nimeni nu poate să refacă acel lucru.

invierea_domnului.1

Împărații nu fac ceea ce a făcut Hristos atunci când vine vorba de eliberarea de prizonieri, ci dau porunci și lasă la locul lor atât porțile cât și gărzile, arătând prin aceasta că este posibil să intre din nou înăuntru aceia care au fost eliberați sau alții în locul lor. Dar Hristos nu procedează în acest fel. Dorind să arate că strică moartea cu totul, a zdrobit porțile de aramă ale acesteia. Și le-a numit de aramă, nu pentru că erau făcute din cupru, ci mai degrabă pentru a arăta duritatea și intransigența morții. Și ca să se știe despre cupru și fier că exprimă rigiditatea și duritatea, ascultați ce se spune despre cineva încruntat: “Nervii tăi sunt de fier și gâtul și fruntea de aramă”. Și s-a spus astfel nu pentru că ar fi avut, literal, nervii de fier sau fruntea de aramă, ci pentru a arăta cum este să fii aspru, încruntat și dur.

Vreți să aflați cât de aspră, rigidă și nepăsătoare este moartea? Niciodată nu a izbutit cineva să elibereze vreun prizonier al morții, până când nu a venit Domnul Îngerilor și a silit-o. În primul rând, a prins și a închis moartea și pe urmă i-a luat acesteia ceea ce îi aparținea. De aceea adaugă: “Comorile care se află în întuneric sunt ascunse și nu se văd”. Cu toate că se referă la un singur lucru, are două înțelesuri. Adică, există locuri întunecate, care pot fi luminate dacă punem în ele sfeșnic și lumină.

Întinderile Iadului au fost foarte întunecate și mohorâte, nepătrunzând în ele niciodată raze de lumină, de aceea le-a numit întunecate și nevăzute. În realitate, au fost întunecate până în momentul în care a coborât asupra lor Soarele Dreptății și cu lumină strălucitoare le-a luminat și a făcut din Iad, Cer. Deoarece, acolo unde se află Hristos, locul acela se transformă în cer. Este firesc să numească Iadul o comoară întunecată de mare preț, fiindcă acolo este adunată multă bogăție.

În realitate, tot neamul omenesc, care forma avuția lui Dumnezeu, a fost prădat de către diavol, care l-a înșelat pe cel Întâi zidit și l-a supus morții. Despre faptul că neamul omenesc era avuția lui Dumnezeu, ne arată și Sfântul Apostol Pavel atunci când spune că:  “Domnul este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă”.

La fel precum un rege, care prinde un hoț care a tâlhărit și a luat tot ce se găsea prin orașe, ascunzându-se în peșteri, unde a strâns averea furată, așa a făcut și Hristos: l-a prins, l-a închis, l-a pedepsit și i-a luat comoara. Prin moartea Lui, Domnul a închis pe tâlhar și pe cel legat, adică pe diavol și pe moarte, și a adus toată comoara, adică Neamul omenesc, în vistieriile Împărătești. Același lucru ne spune și Sfântul Apostol Pavel: “Domnul nostru ne-a izbăvit din robia noastră, din întuneric, și ne-a adus în Împărăția iubirii Lui”.

De admirat este faptul că Însuși Împăratul s-a îngrijit de acest lucru, pe când nici un alt rege nu a găsit de cuviință să facă ceva asemănător, poruncind slujitorilor lui să elibereze pe cei întemnițați. Aici, însă nu s-a întâmplat așa, a venit Însuși Împăratul la cei închiși în temniță și nu s-a rușinat nici de închisoare, nici de cei întemnițați, pentru că era cu neputință să se rușineze Creatorul.

A zdrobit porțile și a sfărâmat zăvoarele, a pus stăpânire pe Iad și a făcut nevăzută toată straja și, fiindcă a supus și moartea, a revenit apoi la noi. Tiranul a fost luat prizonier și legat strâns. Însăși moartea și-a aruncat armele sale, a alergat neînarmată și s-a supus Împăratului.

Ați văzut ce victorie strălucită? Ați văzut biruințele Crucii? Îngăduiți-mi să vă spun ceva mult mai admirabil. Dacă veți afla cum a învins Hristos, admirația voastră va deveni mai mare. Cu armele cu care diavolul biruia, cu aceleași a fost el supus de către Hristos. După ce l-a prins (Hristos), cu armele lui, cu acelea l-a și învins.

Și ascultați cum: Fecioara, lemnul și moartea au fost simbolurile înfrângerii noastre. Fecioară a fost Eva, deoarece nu cunoscuse încă pe bărbatul ei. Lemn a fost Pomul [cunoștinței binelui și răului], și moarte, pedeapsa lui Adam. Dar, iată că, Fecioara, lemnul și moartea, simbolurile înfrângerii, au devenit simboluri ale biruinței. Pentru că în locul Evei este Maria, în locul lemnului cunoștinței binelui și răului este lemnul Crucii, iar în locul morții, pedeapsa lui Adam – moartea lui Hristos. Vedeți cum diavolul a fost învins cu armele cu care altădată a biruit el?

continuare la http://www.pemptousia.ro/2013/05/sambata-mare-biruitorul-mortii/

Mesajul zilei de miercuri din Săptămâna Pătimirilor

Mesajul zilei de miercuri din Săptămâna Pătimirilor

 Femeia păcătoasă a înțeles ceea ce Iuda nu a putut, şi anume faptul că creștinismul înseamnă vindecare.

În Sfânta Evanghelie și în cântările bisericești din Miercurea Mare auzim că se vorbește despre femeia păcătoasă care a adus un vas de alabastru cu mir de mare preț, i-a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei și le-a șters cu părul său. A spart vasul, fără să păstreze nimic pentru ea, și a vărsat mirul ca jertfă. Mirul costa 300 de dinari, echivalentul a 300 de zile muncă! Fapta aceasta l-a înfuriat pe ucenicul care stătea la loc de cinste lângă Mântuitor și care se îngrijea de bani, vestitul Iuda.

Cântările din Săptămâna Mare ne învață și mai multe despre diferența dintre cei doi, vorbind despre femeia care abia sosise, și trecutul lui Iuda. Să nu uităm că Iuda era unul dintre Apostoli și avea darul vindecării. Cu toate acestea se interesa mai mult de lucrurile lumești, nu putea să treacă peste grijile trecătoare și nu putea privi în perspectivă. Mai târziu va primi Sfânta Împărtășanie fără să o merite și sufletul îi va fi posedat de demoni. Continuă să citești →

Sfânta şi Marea zi de Miercuri

Sfânta şi Marea zi de Miercuri

În Sfânta și Marea Miercuri, Sfinții Părinți au hotărât să se facă pomenirea femeii păcătoase, care a spălat cu mir și cu lacrimi picioarele Domnului.

Biserica a rânduit ca pomenirea ei să se facă în această zi, pentru că tot în Miercurea Mare Iuda L-a vândut pe Hristos. Femeia prin pocăință primește iertare, iar Iuda cade rob patimilor. Iuda era dator să lepede gândurile rele din sine, după cum femeia a lepădat păcatele sale.

 Aşadar tema zilei este pocăinţa. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare.Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda este răsturnată de pocăinţă. Aşadar tema zilei este pocăinţa. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare. 

Continuare și sursă: Psalții Catedralei Patriarhale

 

Sursa:

Sfântul Serafim de Sarov și Pilda celor zece fecioare

Sfântul Serafim de Sarov și Pilda celor zece fecioare 

În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc.

sfantul_serafim_de_sarov_si_pilda_celor_zece_fecioare

În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așează ca model de pregătirea a sufletelor noastre pentru venireaMirelui de la miezul nopțiipilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:

Unii afirmă că lipsa untdelemnului al fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este tocmai una corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare? Puritatea trupească este o virtute supremă, ce ne apropie de îngeri și care poate fi în sine un substitut pentru alte virtuți. Cu smerenie, îndrăznesc să spun, că de fapt acestea erau lipsite de harul Dumnezeiesc al Sfântului Duh. Fecioarele, conduse de nebunia spirituală au crezut că facerea de bine este singurul scop al creștinismului. Continuă să citești →

Afară din cămara de nuntă a lui Hristos – meditaţie în Sfânta şi Marea Marţi

Afară din cămara de nuntă a lui Hristos – meditaţie în Sfânta şi Marea Marţi

Cuvintele „Nu vă cunosc pe voi” ne arată nouă cel mai dureros adevăr al acestei lumi: nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu-L căutăm în ochii şi mâinile săracilor.

Sfânta şi Marea Marţi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (Denia de Luni seara) vorbeşte despre fecioarele care aşteptau venirea Mirelui.

Este un fragment de Scriptură care ne arată nouă starea noastră de înstrăinare de har şi modele de urmat pentru a intra împreună cu Hristos pe calea Pătimirilor Sale mântuitoare.

Cele zece fecioare sunt toate dornice să intre la nunta cea de taină a Mirelui ceresc. Aşteaptă cu dor, se gătesc pentru marea întâlnire cu Logodnicul, îşi împodobesc candelele lor. Însă ceva neprevăzut se întâmplă: Mirele întârzie, pregătirea păleşte, oboseala îşi face simţită prezenţa, aşteptarea doare. Îngrijorate de absenţa celui iubit, cele zece fecioare aţipesc şi adorm toate. Este moartea, care vine înaintea parusiei, adormirea necesară a fiecăruia dintre noi în mâinile lui Dumnezeu, chiar dacă aici nu le simţim uneori mângâierea. La miezul nopţii, în prăpastia dintre două zile, la răscrucea vremii şi a firii, iată se aude strigarea cea mare: Iată Mirele vine ieşiţi întru întâmpinarea Lui. Fecioarele îşi freacă ochii plini de somn, se pregătesc de întâlnirea vieţii lor, însă doar cinci dintre ele, jumătate adică, au untelemn de rezervă. Atunci când veniseră, toate erau pline de bucurie şi de lumină de la candele, acum însă, candelele au nevoie de reîmpodobire. Aici se vădeşte limita dăruirii: nu poţi dărui faptele tale bune. Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord că untdelemnul este milostenia, care unge sufletul şi îl luminează cu lumina dăruirii de sine. Poţi da tot ce ai primit în viaţa asta, te poţi ruga pentru toţi, însă mântuirea nu este de vânzare, nu poate fi dăruită de un om altuia. Este netransmisibilă, pentru că e lumina pe care ai strâns-o în suflet prin rugăciune întreaga viaţă şi care te călăuzeşte pe cărările întunericului şi ale morţii. La judecată se va face diferenţa dintre cei care au primit daruri şi le-au străluminat prin bunătate şi cei ce au primit daruri şi le-au ascuns, consumat, epuizat prin plăcere şi păcat. Toţi au primit candele în dar, dar numai unii ştiu să le împodobească, ca să lumineze până la sfârşit.

Fecioarele neînţelepte pleacă să cumpere untdelemn, însă ratează sosirea întru slavă a Mirelui, şi întorcându-se găsesc uşa încuiată. Aici nici măcare rugăciunea: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă nu mai are efect. Cuvintele „Nu vă cunosc pe voi” ne arată nouă cel mai dureros adevăr al acestei lumi: nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu-L căutăm în ochii şi mâinile săracilor. Nu putem susţine că-L ştim, dacă nu L-am căutat la cei ce vând untdelemn, adică la sărmanii acestei lumi. Hristos este acolo în piaţă: El este fiecare sărac, sărman sau bolnav, vânzător al luminii care ne ţine întru fiinţă „atunci când toate luminile acestei lumi se vor fi stins”. Şi mai e ceva: nu putem găsi nicăieri untdelemn pentru candela inimii noastre, decât în lumea celor năpăstuiţi. Acolo este singura sursă de ulei a lumii, acolo unde plângerea şi foamea, sărăcia şi durerile pregătesc pe cei sărmani pentru o veşnicie de fericire. Hristos nu le cunoaşte pe cele neînţelepte pentru că n-au fost să-şi cumpere untdelemn la vreme, de acolo de unde izvorăsc durerile acestei lumi. Dacă nu participăm la suferinţa lumii alinând-o, nu putem spune că suntem prieteni de familie sau cunoştinţe cu Dumnezeu. Milostenia este aşadar singura poartă către cer, începătura zidirii noului pământ în mâinile frânte de durere ale celor sărmani.

Sursa: DOXOLOGIA.ro

Mitropolitul Antonie Bloom: CUM SĂ NE SPOVEDIM?

Cum să ne spovedim?

Sunt întrebat adesea cum ar trebui să ne spovedim.  Iar răspunsul cel mai direct și cel mai important ar putea fi formulat astfel: spovedește-te ca și cum ar fi ultima dată când te poți pocăi pe acest pământ pentru întreaga ta viață înainte de a păși în veșnicie și de a te arăta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă a vieții tale în care poți încă îndepărta straturile de fard de pe fața vieții tale plină de nedreptate și de păcat, pentru a intra liber în împărăția lui Dumnezeu.

Dacă am percepe astfel spovedania, dacă am veni la spovedit nu doar imaginându-ne, ci știind în mod real că putem muri în orice ceas, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări inutile. Spovedania noastră ar fi fără milă față de noi înșine, sinceră și adevărată. Spovedania noastră ar fi directă și n-am mai evita cuvintele care ne-ar așeza într-un tablou penibil, ofensator și umilitor, ci le-am pronunța pe un ton de adevăr zdrobitor pentru noi înșine. N-am mai fi nepăsători la ceea ce trebuie spus și la ceea ce nu trebuie spus, am spune tot ceea ce conștiința noastră ne mărturisește că ar fi minciună sau păcat, tot ceea ce ne face nedemni de statutul de ființe umane. N-ar mai exista atunci în inima noastră sentimente cum că ar trebui să ne protejăm de unele cuvinte brutale și nemiloase față de propria persoană, nu ne-am mai pune întrebări dacă trebuie să spunem sau nu un lucru sau altul, pentru că vom ști ce putem lua cu noi în veșnicie și ce nu putem lua. Cam așa ar trebui să ne spovedim. Este foarte simplu, este uluitor de simplu, dar noi nu o facem pentru că ne este teamă de această nemiloasă și simplă verticalitate pe care ar trebui să o avem înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Continuă să citești →

Sf. Ioan Gură de Aur: DE CE A BLESTEMAT HRISTOS SMOCHINUL?

De ce a blestemat Hristos smochinul? 

Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. O astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare.

 

„Şi văzând un smochin lingă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze”(Matei 21, 19). Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor”. Dacă nu era vremea smochinelor, pentru ce evanghelistul acesta mai spune că „a mers să vadă de va găsi ceva în el”? De aici se vede că aceasta era numai o bănuială a ucenicilor; că ucenicii nu erau încă desăvârșiți. De altfel evangheliştii scriu totdeauna în Evangheliile lor şi ce bănuiau ucenicii. După cum bănuiala lor era că Hristos S-a dus la smochin ca să vadă de va găsi ceva în el, tot aşa, tot o bănuială a lor era că l-a blestemat, pentru că smochinul n-a avut rod. Continuă să citești →

Sâmbăta lui Lazăr – Ultima zi din Post în care se fac pomeniri pentru cei adormiţi

sabbato-tou-lazarou-i-anamnisi-enos-thaumatos

Sâmbăta care precede sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este ultima zi din Postul Sfintelor Paşti în care se mai fac pomeniri de obşte pentru cei adormiţi. Această sâmbătă este cunoscută în tradiţia creştină ca Sâmbăta lui Lazăr.

Biserica a hotărât să se facă pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Pomenirea celor care nu mai sunt printre noi este o dovadă de iubire nemărginită, care trece prăpastia morţii. Prin rugăciunile noastre se realizează comuniunea aceasta cu cei plecaţi la Domnul. Îi pomenim, îi aducem în faţa lui Dumnezeu, mijlocim pentru ei, îi includem într-un dialog al rugăciunii cu Dumnezeu, dialog care revarsă foloase şi asupra lor. Continuă să citești →

Sfântul Neofit din Cipru: Cateheză despre Săptămâna Floriilor

 Cateheza a 10-a
A aceluiași despre
Cu ce se aseamănă slujba bisericească și
despre Săptămâna Floriilor

1. Frați și părinți, știți și voi că după ce au trecut cele cinci săptămâni de post, a venit a șasea întru care ne pregătim cu ramuri și mlădițe pentru întâmpinarea finicului celui de viață purtător către Care vom striga în cel mai evlavios chip și vom spune: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Dar acestea în Duminica următoare. Acum însă mă strădui să le fac cunoscută celor care poate nu știu, această sfântă sinaxă bisericească cinstită a noastră, pentru ca, înțelegând înălțimea ei și mărimea ei și cu ce se aseamănă, să alergăm cu râvnă și cu voie bună la sinaxa bisericească. Dar ca să nu creadă cineva că părerea noastră este o închipuire a minții noastre, vreau să arăt mărturii mai vechi privitoare la acest subiect. „Vrând Dumnezeu să arate oamenilor că El este Creatorul tuturor și Dătătorul a toate și că făpturile Lui sunt datoare să-L cunoască pe Creatorul lor și că este o datorie să-L slăvească pe El, a îngăduit celor vechi să-I jertfească lui jertfe, de care El Însuși nu avea nevoie deloc și să ridice jertfelnice pentru jertfe de animale, preînchipuind adevăratul jertfelnic și dumnezeiasca jertfă a Mielului celui ce ridică păcatele noastre. Continuă să citești →

Sfântul Nicolae Velimirovici: Cuvinte de folos pentru săptămâna a VI-a Postului Mare


Sf. Nicolae Velimirovici: Cuvinte de folos pentru săptămâna a șasea a Postului Mare

Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu” (Mat. 5:8)

1. Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu. Continuă să citești →

ÎN AMINTIREA PĂRINTELUI NICOLAE STEINHARDT († 30 martie 1989)

ÎPS Justinian Chira: Nicolae Steinhardt, un om de excepție

 

Legături:

* * *

Pe Nicolae Steinhardt l-a copleșit Rohia. El nu mai întâlnise în alte mănăstiri atmosfera pe care a găsit-o aici. De aceea nu vorbește prea multe despre mănăstirea Rohia.

„Mă sfiesc„, spune el, „să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici. Continuă să citești →

SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: OMILIE LA DUMINICA A V-A DIN MARELE POST (1965) – SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA – POCĂINŢA CARE PRESCHIMBĂ IADUL ÎN RAI

SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA: 

POCĂINŢA CARE PRESCHIMBĂ IADUL ÎN RAI

Părintele Iustin Popovici
Omilie la Duminica a V-a din Marele Post
(1965)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iată a V – a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…

Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: “Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc. Continuă să citești →

NEVOITOAREA DRAGOSTEI – MAICA GAVRILIA († 28 martie 1992)

Nevoitoarea dragostei – Maica Gavrilia 

(† 28 martie 1992)

 „Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre lumânarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit indemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papaiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.

 S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (este a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.

Continuă să citești →