Dacă tu nu poți să fii atent la cuvintele pe care le rostești, de ce ar fi Dumnezeu? Cum le-ar putea primi El ca semn al iubirii tale dacă ți-ai lăsat inima în afara lor, dacă nu ai pus în ele decât un anumit procent de cinstire împreuna cu o anumită doză de nepăsare? Continuă să citești
Sunt întrebat adesea cum ar trebui să ne spovedim. Iar răspunsul cel mai direct și cel mai important ar putea fi formulat astfel: spovedește-te ca și cum ar fi ultima dată când te poți pocăi pe acest pământ pentru întreaga ta viață înainte de a păși în veșnicie și de a te arăta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă a vieții tale în care poți încă îndepărta straturile de fard de pe fața vieții tale plină de nedreptate și de păcat, pentru a intra liber în împărăția lui Dumnezeu.
Dacă am percepe astfel spovedania, dacă am veni la spovedit nu doar imaginându-ne, ci știind în mod real că putem muri în orice ceas, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări inutile. Spovedania noastră ar fi fără milă față de noi înșine, sinceră și adevărată. Spovedania noastră ar fi directă și n-am mai evita cuvintele care ne-ar așeza într-un tablou penibil, ofensator și umilitor, ci le-am pronunța pe un ton de adevăr zdrobitor pentru noi înșine. N-am mai fi nepăsători la ceea ce trebuie spus și la ceea ce nu trebuie spus, am spune tot ceea ce conștiința noastră ne mărturisește că ar fi minciună sau păcat, tot ceea ce ne face nedemni de statutul de ființe umane. N-ar mai exista atunci în inima noastră sentimente cum că ar trebui să ne protejăm de unele cuvinte brutale și nemiloase față de propria persoană, nu ne-am mai pune întrebări dacă trebuie să spunem sau nu un lucru sau altul, pentru că vom ști ce putem lua cu noi în veșnicie și ce nu putem lua. Cam așa ar trebui să ne spovedim. Este foarte simplu, este uluitor de simplu, dar noi nu o facem pentru că ne este teamă de această nemiloasă și simplă verticalitate pe care ar trebui să o avem înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Continuă să citești
“Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”
Taina iubirii faţă de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorinţa de a-l poseda, fără dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de frumuseţea care ni s-a descoperit.
Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un văl negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid împărăţia cerească. Trebuie adăugat la acestea ceva, care se găseşte în chiar inima pocăinţei, şi anume, să ne întoarcem către Dumnezeu cu nădejde şi cu încredere deplină că El are destulă iubire încât să ne dăruiască iertarea şi destulă putere pentru a ne schimba.
In primul rând spovedania nu este un exerciţiu de umilire sau de înjosire. Poate fi un moment al smereniei, un moment când durerea, tristeţea despărţirii şi păcatul să apară în prim plan. Dar nu este o încercare prin care Dumnezeu ne-ar umili, pentru faptul că spovedania se săvârşeşte prin intermediul unui preot. Ceea ce se află la temelia spovedaniei este conştientizarea pe care atât persoana care vine să se spovedească, cât şi preotul martor o au în faţa măreţiei omului, a măreţiei chemării lui, care se cere a fi apărată, precum şi tristeţea şi tragedia faptului că nu suntem credincioşi chemării noastre, nici nu atingem statura şi măsura la care am putea fi.
Vă reamintiţi, desigur, cele două pasaje ale Sfântului Apostol Pavel în care se spune: „În slăbiciune mă simt puternic”. Această slăbiciune nu este aceea de care dăm dovadă când păcătuim şi uităm de Dumnezeu, ci aceea care se exprimă printr-o supunere totală, o transparenţă absolută, prin lăsarea cu totul în voia lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, încercăm să fim puternici şi ne opunem ca Dumnezeu să-Şi manifeste puterea. Continuă să citești
În 1972, Mitropolitul Antonie de Suroj a participat la o discuție transmisă la radioul britanic. Oponentul său a fost jurnalistul britanic Anatoly Goldberg (1910-1982), un agnostic născut în Riga, Letonia și care a emigrat mai târziu în Marea Britanie. Discuția ce a urmat a devenit un capitol dintr-o carte intitulată, Dumnezeu: Da sau Nu? Discuţii între credincioşi şi necredincioşi.
Mitropolitul Antonie de Suroj
– Preasfinția Voastră, am cunoscut oameni care au devenit credincioși pentru că erau frământați de problema manifestării răului. Am cunoscut de asemenea oameni care au fost dezamăgiți de religie din același motiv. Prima categorie de oameni considera sau a ajuns să creadă că cele două concepte de bine și rău nu puteau să apară singure ci că binele și răul a fost creat de o putere mai mare. De ce binele există, le este clar bineînțeles, însă sperau să găsească răspunsul în religie la întrebare de ce există răul. A doua categorie, a oamenilor dezamăgiți de religie, a ajuns la concluzia că religia nu răspunde la provocarea de a împăca existența Dumnezeului Atotțiitor, Întruchiparea bunătății și a dreptății, cu ceea ce se întâmplă în lume, nu numai în cadrul relațiilor interumane ci și în natură, unde domnește haosul, vrajba și cruzimea. Ce răspuns puteți da la această problemă?
– Este o chestiune foarte dificilă în sensul că putem pleca de la același postulat fie prin credință fie prin îndoială. Cred că un creștin ar da în linii mari următorul răspuns: Da, Dumnezeu este Atotputernic, însă El l-a creat pe om liber, iar această libertate aduce cu sine posibilitatea binelui sau a răului, posibilitatea abaterii de la legea vieții sau din contră, participarea la această lege. Cred că problema libertății stă la baza ideii de bine și rău. Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe om incapabil de a face greșeli, atunci acesta nu ar fi putut săvârși nimic pozitiv. De exemplu, dragostea nu poate fi percepută în afara libertății. Nu poți să te dăruiești dacă este imposibil să refuzi să o faci, nu poți iubi pe cineva dacă asta înseamnă o relație mecanică. Dacă nu ar exista libertatea de a refuza sau renunța, dacă nu ar exista în cele din urmă posibilitatea răului, atunci iubirea nu ar fi nimic mai mult decât o simplă putere a atracției, o putere care unește, dar care nu creează nicio relație de moralitate între cei implicați. Continuă să citești
Căința constă nu în faptul de a simți „cea mai îngrozitoare părere de rău” de pe urma faptelor greșite din trecut; căința e o stare activă, pozitivă, care constă în aceea ca să mergi într-o direcție dreaptă. Acest lucru e foarte clar arătat în pilda despre cei doi feciori ( Mat. 2, 28), pe care tatăl i-a trimis să lucreze în via lui. Unul a zis „mă duc” și nu s-a dus. Celălalt a zis: „nu mă voi duce”, însă pe urmă s-a rușinat și s-a dus să lucreze. Aceasta a fost o adevărată căință, și noi niciodată nu trebuie să ne înșelăm, închipuindu-ne că părerea de rău despre trecutul nostru este un act de pocăință. Desigur aceasta e o parte din ea, însă pocăința rămâne lipsită de viață și fără rod, până când nu ne va aduce pe noi la împlinirea voii Părintelui.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Irineu Slătineanu, Editura Coresi, București, p. 128)
Sursa: http://www.doxologia.ro
O condiţie absolută a dragostei este deschiderea. La modul ideal, ea trebuie sa fie reciprocă, însă adesea e doar din partea unuia atât de mare, încât e suficientă pentru doi. Dar deschiderea ne înfiorează, ne sperie. A te deschide înseamnă a fi vulnerabil, înseamnă a te face dependent în bucuria şi în durerea ta de o altă persoană. O putem face doar dacă avem şi suficientă credinţă în această altă persoană.
Şi credinţa poate fi de mai multe feluri. Poate fi una simplă, copilărească, luminată şi pură: încredere, credulitate, necunoaşterea răului, neînfricare din cauză că nu au fost trăite cruzimea, neîndurarea, durerea provocată cu răutate, intenţionat. Continuă să citești
Sfântul Teofan Zavorâtul folosind tema pământului scrie în una din scrisorile sale unei corespondente: „Sunt uimit… Aţi plecat la băile de nămol să vă tămăduiţi reumatismul, iar când asupra Dvs. se aruncă cu noroi, pentru a vă vindeca sufletul de neajunsurile lui – atunci vă plângeţi”. O astfel de tratare a întrebării este foarte interesantă. Într-adevăr – băile de nămol le alegem singuri, iar cele de noroi ni le aleg alţii, şi ne plângem. Şi aici este aproape întotdeauna toată deosebirea. Sfântul Serafim de Sarov spunea că orice faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucât mândria, orgoliul, îi va da suficientă energie pentru asta; pe când să învingi ceea ce-ţi pune în faţă soarta e cu totul altceva: doar nu am ales eu asta! Trebuie pur şi simplu să ne plecăm în faţa lui Dumnezeu; nu cu pasivitate, ci ca pe o plecăciune adâncă de cerere a binecuvântării de a purcede la lucrarea smereniei.
Şi încă ceva: nu cred că smerenia constă în faptul de a lăsa pe cineva să te facă una noroiul; orice fel de şef – ofiţer, sau preot, sau brigadier – poate fi profund smerit, însă conform responsabilităţii asumate să acţioneze aspru, tare şi hotărât.
Nu cred că un asemenea şef, fie egumen la mănăstire, preot de parohie sau ofiţer de armată trebuie să admită haos pe motiv că nu poate lua hotărâri şi nici să le implementeze pe motiv de smerenie. Smerenia e cu totul altceva.
(Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, București, 2007, p. 73)
Sursa: doxologia.ro
.
Antonie Bloom, mitropolit de Suroj, s-a nascut la Lausanne, in 19 iunie 1914. Copilaria si-a petrecut-o in Rusia si Persia, tatal sau fiind un membru al corpului diplomatic imperial al Rusiei. Mama lui era sora compozitorului Alexander Scriabin.
In urma Revolutiei, intreaga familie a fost nevoita sa paraseasca Persia, ajungand in cele din urma la Paris, unde Antonie si-a facut studiile, luandu-si licenta in fizica, chimie si biologie, iar doctoratul in medicina la Universitatea din Paris.
In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a servit ca ofiter al armatei franceze pana la caderea Frantei, iar apoi a lucrat in calitate de chirurg intr-unui din spitalele din Paris, fiind angajat totodata in miscarea de Rezistenta, in 1943 si-a depus voturile monahale, continuand safunctioneze ca medic in Paris.
In 1948 a fost hirotonit preot, iar in 1949 a venit in Anglia ca preot ortodox al Fratiei Sfintilor Alban si Serghie, fiind numit vicar al Patriarhiei Ruse in Londra in 1950. In anul 1958 a fost uns ca episcop si in 1962 ca arhiepiscop al Bisericii Ruse din Marea Britanie si Irlanda. In anul 1963 a fost de asemenea numit exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentala, fiind inaltat la treapta de mitropolit in 1966.
Mitropolitul Antonie a indeplinit un rol important in lucrarea ecumenica si cea inter-bisericeasca ca membru al delegatiei Bisericii Ruse la Conciliul Mondial al Bisericilor de la New Delhi din 1961 si de la Geneva din 1966.
***
– V-ati nascut in Rusia?
De fapt, m-am nascut in Elvetia, deoarece tatal meu era diplomat si s-a intamplat ca ai mei sa fie acolo cand m-am nascut. Dar ne-am intors in Rusia chiar inainte de Primul Razboi Mondial.
– Ce s-a intamplat dupa aceea?
Tatal meu s-a dus in misiune in Orient, in Persia; acolo mi-am petrecut a doua parte a copilariei mele. Continuă să citești
” Când ne gândim la pocăință, vedem mereu imaginea obscură sau cenușie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat și de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinței, mai bine zis, trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăința trebuie să crească în bucurie și lucrare! Fără acestea, pocăința este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăință se transformă în regret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forța de viață în loc să o trezească, să o înnoiască!
Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei și asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în fața păcatului nostru, în fața infidelității față de cea mai înaltă vocație a noastră, atunci, desigur, în inima noastră se înfige o durere acută, o rușine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puțin cu ceea ce a pus la cale Domnul făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim cu viață nouă!
Mitropolitul Antonie al Surojului.”
”Primul lucru ce trebuie învățat este să ne acceptăm întreaga noastră viață! Toate împrejurările, toți oamenii care au intrat în ea, uneori atât de dureros, trebuie acceptați! Până nu ne vom accepta ntreaga viață până la capăt, fără a omite ceva din întregul ei, nu ne vom putea elibera de neliniștea interioară, de captivitatea interioară și de protestul interior…”