Sunt întrebat adesea cum ar trebui să ne spovedim.  Iar răspunsul cel mai direct și cel mai important ar putea fi formulat astfel: spovedește-te ca și cum ar fi ultima dată când te poți pocăi pe acest pământ pentru întreaga ta viață înainte de a păși în veșnicie și de a te arăta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă a vieții tale în care poți încă îndepărta straturile de fard de pe fața vieții tale plină de nedreptate și de păcat, pentru a intra liber în împărăția lui Dumnezeu.

Dacă am percepe astfel spovedania, dacă am veni la spovedit nu doar imaginându-ne, ci știind în mod real că putem muri în orice ceas, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări inutile. Spovedania noastră ar fi fără milă față de noi înșine, sinceră și adevărată. Spovedania noastră ar fi directă și n-am mai evita cuvintele care ne-ar așeza într-un tablou penibil, ofensator și umilitor, ci le-am pronunța pe un ton de adevăr zdrobitor pentru noi înșine. N-am mai fi nepăsători la ceea ce trebuie spus și la ceea ce nu trebuie spus, am spune tot ceea ce conștiința noastră ne mărturisește că ar fi minciună sau păcat, tot ceea ce ne face nedemni de statutul de ființe umane. N-ar mai exista atunci în inima noastră sentimente cum că ar trebui să ne protejăm de unele cuvinte brutale și nemiloase față de propria persoană, nu ne-am mai pune întrebări dacă trebuie să spunem sau nu un lucru sau altul, pentru că vom ști ce putem lua cu noi în veșnicie și ce nu putem lua. Cam așa ar trebui să ne spovedim. Este foarte simplu, este uluitor de simplu, dar noi nu o facem pentru că ne este teamă de această nemiloasă și simplă verticalitate pe care ar trebui să o avem înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Continuă să citești →

– Preasfinția Voastră, am cunoscut oameni care au devenit credincioși pentru că erau frământați de problema manifestării răului. Am cunoscut de asemenea oameni care au fost dezamăgiți de religie din același motiv. Prima categorie de oameni considera sau a ajuns să creadă că cele două concepte de bine și rău nu puteau să apară singure ci că binele și răul a fost creat de o putere mai mare. De ce binele există, le este clar bineînțeles, însă sperau să găsească răspunsul în religie la întrebare de ce există răul. A doua categorie, a oamenilor dezamăgiți de religie, a ajuns la concluzia că religia nu răspunde la provocarea de a împăca existența Dumnezeului Atotțiitor, Întruchiparea bunătății și a dreptății, cu ceea ce se întâmplă în lume, nu numai în cadrul relațiilor interumane ci și în natură, unde domnește haosul, vrajba și cruzimea. Ce răspuns puteți da la această problemă?

– Este o chestiune foarte dificilă în sensul că putem pleca de la același postulat fie prin credință fie prin îndoială. Cred că un creștin ar da în linii mari următorul răspuns: Da, Dumnezeu este Atotputernic, însă El l-a creat pe om liber, iar această libertate aduce cu sine posibilitatea binelui sau a răului, posibilitatea abaterii de la legea vieții sau din contră, participarea la această lege. Cred că problema libertății stă la baza ideii de bine și rău. Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe om incapabil de a face greșeli, atunci acesta nu ar fi putut săvârși nimic pozitiv. De exemplu, dragostea nu poate fi percepută în afara libertății. Nu poți să te dăruiești dacă este imposibil să refuzi să o faci, nu poți iubi pe cineva dacă asta înseamnă o relație mecanică. Dacă nu ar exista libertatea de a refuza sau renunța, dacă nu ar exista în cele din urmă posibilitatea răului, atunci iubirea nu ar fi nimic mai mult decât o simplă putere a atracției, o putere care unește, dar care nu creează nicio relație de moralitate între cei implicați. Continuă să citești →