Iubiții mei,

Crucea Domnului, adică suferințele Sale, chinurile Sale trupești și sufletești trăite pentru noi, pentru ca să mântuiască întregul om, sufletul și trupul omului, învingând în fiecare parte a omului păcatul, tot păcatul, sunt inenarabile. De negrăit…

Pentru că Fiul lui Dumnezeu a suferit în umanitatea Sa la o sensibilitate și profunzime unică și de neajuns de altcineva.

Și într-atât de mult a suferit pentru noi, încât datorită suferințelor Sale,a celor mai sfinte victorii împotriva păcatului, El ne dăruie, în mod continuu și tuturor, puterea dumnezeiască de a lupta în noi cu toate păcatele și patimile.

Pentru că prin Crucea și Învierea Lui din morți, Domnul a ajunsizvorul de putere dumnezeiască asupra păcatului din noi dar și izvorul de lumină al transfigurării noastre.

Iar când Biserica a poruncit ca această zi să fie zi de post, oricând ar cădea, a spus, de fapt, că Crucea Domnului a însemnat suferință atroce, lipsire de bucurie și de viață.

Și pentru a trăi, întru puțin, durerea Lui, mântuitoare pentru noi și noi trebuie să avem dureri ascetice în viața noastră eclesială.

Căci Hristos Dumnezeu, prin suferința și moartea Sa, a trăit cea mai sfântă raportare la Dumnezeu și la oameni.

Murind pentru noi, suferind pe nedrept pentru binele nostru, El neavând păcat, a arătat că Crucea Sa e plină de puterea biruinței Lui asupra durerii și a morții, adică a consecințelor păcatelor noastre. Continuă să citești →

Iubiții mei,

ultima rugăciune de taină a ierarhului sau a preotului la Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur vorbește despre faptul că Hristos este „plinirea Legii și a Prorocilor” [Liturghier, ed. BOR 2012, p. 199]. Că Hristos, Cel profețit, a venit și a împlinit tot ce au spus Profeții despre El și tot ce a spus Legea Sfântului Moise despre El. Implicit, El a împlinit toată tipologia Cortului și a Templului sfânt, care vorbea despre El și despre Maica Lui.

Pentru că ieri am pomenit-o pe cea care e adevărata Sfântă a Sfintelor, adică pe Maica Domnului. Ea e chivotul și Sfânta Sfintelor, care a purtat pe Dătătorul Legii, adică pe Fiul întrupat.

Însă toate cele făcute de Fiul pentru noi le-a făcut împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și nu singularizant. Nu de unul singur.

De aceea vorbim despre Prea Sfânta Treime, despre Dumnezeul nostru trinitar, ca despre fundamentul duhovnicesc și dogmatic al Dumnezeieștii Liturghii și al tuturor Tainelor și slujbelor Bisericii.

Pentru că toate încep cu Treimea. Binecuvântând Treimea, ca la Sfânta Liturghie [Idem, p. 135].

Sau pe Dumnezeul nostru, într-o perspectivă vechitestamentară, ca la Laudele Bisericii (Vecernie, Utrenie etc.), care vorbește despre unitatealui Dumnezeu, unitate care nu exclude trinitatea persoanelor. Continuă să citești →

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

 
Capacitatea dată omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el până a se face şi El însuşi om S-a arătat în modul cel mai înalt în faptul că S-a făcut şi om, sau persoană a firii omeneşti, dintr-o reprezentantă a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc. 1, 35).

Dacă nu s-ar fi născut Hristos ca om din Fecioară, nu ar fi fost Dumnezeu şi n-ar fi adus lumii o lumină mai presus de ea, arătând pe om destinat veşniciei, ci ar fi lăsat lumea şi omenirea închise în grăuntele ei. S-ar fi dovedit încadrat în legile acestei lumi şi n-ar fi putut ridica omenirea într-un plan superior de veşnică viaţă fericită. Născut ca orice om, ar fi şi murit ca orice om, fără să poată învia nici El şi fără să poată învia nici pe oamenii a căror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare dacă s-ar fi născut cu păcatul care l-ar fi supus morţii ca pe toţi oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o, fără voie, pentru vina lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus. N-ar fi adus nimic nou în lume. Grupările neoprotestante sunt consecvente când, respingând naşterea lui Hristos din Fecioară, resping şi crucea Lui, ca suportată pentru oameni cu puterea de a învinge moartea primită prin ea. Numai aşa Hristos S-a arătat prin cruce Mântuitor, deci ca lumină ce ne ridică din întunericul morţii, pentru că S-a arătat ca Dumnezeu Mântuitor prin naşterea din Fecioară. Numai aşa îi putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sângele Tău“. Numai aşa putem spune, tot în Sfânta Liturghie: „Iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea“. Am spus înainte că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la om, înălţându-l la nivelul Său prin har. Cel mai mult a făcut-o aceasta cu Cea pe care a făcut-o Născătoare a Sa, Născătoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toţi la El, care credem în El ca Dumnezeu şi în ea ca Născătoare de Dumnezeu, din legea morţii definitive, fără sens. Aceasta s-a făcut prin faptul că S-a născut din ea ca Fecioară, desigur ţinând seama şi de cuvântul ei: „pod care ne trece cu adevărat de la moarte la viaţă“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai născându-Se din ea ca Fecioară, ea a fost făcută „scară cerească prin care S-a pogorât la noi Domnul“. Ea a fost făcută „Maica luminii“. […] Continuă să citești →

Iubiții mei,

azi e începutul bucurie întregii lumi!

A bucuriei mântuirii noastre.

Pentru că din părinți sterpi s-a născut cea care poartă pe Purtătorul a toate.

Astăzi s-a născut Împărăteasa și Doamna întregii creații, cea mai curată și mai cuprinzătoare decât cerurile.

S-a născut Prea Curata Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care a fost găsită vrednică pentru a fi casă a Stăpânului.

Căci dacă ar fi fost predestinată și instrumentalizată de către Dumnezeu pentru ca El să Se nască din ea, am fi avut un Dumnezeu, Care încalcă voința omului, Care face ce vrea cu omul, pentru ca să îl mântuiască pe om. Adică un Dumnezeu, Care îl mântuiește cu forța pe om.

Iar Fecioara ar fi fost doar un pântece indiferent față de marea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Însă El a binevoit să Se nască din Fecioara Maria pentru că Fecioara s-a păstrat fără de păcat și s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu.

Toată asceza ei, toată viața ei plină de vederi mistice, toată curăția ei fără asemănare ar fi anulată de o astfel de perspectivă instrumentalistă asupra alegerii.

Pentru că El nu a ales-o în mod discreționar, ci pentru că ea L-a ales pe El în mod deplin. Continuă să citești →

Iubiții mei,

La mulți ani!

La mulți ani pentru noul an bisericesc, care începe azi, pentru anul bisericesc 2013-2014.

Pentru că anul bisericesc începe la 1 septembrie și noi ne rugăm ca Domnul să binecuvinteze „cununa anului”, adică tot acest ciclu de zile de până la 1 septembrie al anului viitor.

Pentru că numai El binecuvintează și numai de la El e toată binecuvântarea noastră. Tot începutul și cuprinsul și împlinirea bună. Durabilă. Reală.

Însă putem trăi începutul unui an sau începutul a ceva anume cu bucurie, dacă ea lipsește din noi?

Poate ceva anume să compenseze lipsa noastră de bucurie?

Și răspunsul e negativ: nu, nimeni nu poate înlocui bucuria care ne vine de la Dumnezeu!

Pentru că începutul e bucurie.

Bucuria începe o nouă viață. Bucuria înseamnă praznic, înseamnăîntâlnire, înseamnă dragoste, înseamnă noutate.

Nu vin la Biserică pentru ca să îmi provoc bucuria ci să o trăiesc împreună cu alții. Dar o pot trăi dacă o am în mine.

Dacă o trăiesc permanent…și nu doar la Biserică!

Dacă am fost înviat din morți de Dumnezeu. Dacă am fost ridicat din păcatele mele. Dacă am fost umplut de bucurie, de ardoarea de a fi cu El.

De aici sentimentul de blazare, de plictiseală, de fugă din Biserică…al celor care nu au bucurie în ei, care nu au noutate harică.

Da, fără doar și poate, din Biserică ne vine izvorul harului…Dar nu ne vine doar pentru că venim la slujbă, ci pentru că viața noastră, de fiecare clipă e o slujbă. Continuă să citești →

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a zecea după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

[…] Mărimea răului din lume şi din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Dacă vrem o explicaţie, care ţine seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realităţii, care copleşeşte orice speranţă a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admitem ca origine suplimentară a răului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuşi, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci aceasta n-ar mai face posibilă mântuirea lumii de rău şi Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu.

Deşi sunt unii oameni care reuşesc să nu fie subiecte ale răului, în practică, mulţi din ei rămân subiecte ale lui. Ni se pare un fapt incontestabil că acest rău e mai mare decât suma relelor pe care şi le fac oamenii, că există nişte amplificatori mai presus de oameni ai răului făcut de oameni, în aşa măsură că ei nu pot scăpa de el numai prin ei înşişi. Firele de rău cu care se leagă oamenii unii pe alţii sunt răsucite şi îngroşate până la a alcătui un complex de legături de nedesfăcut.

Cu alte cuvinte, răul manifestă proporţii şi puteri care nu pot fi explicate numai din libertatea noastră. Dar, pe de altă parte, omul poate ţine în frâu răul şi se poate izbăvi de el aproape în în-tregime, ca subiect care îl săvârşeşte, dar nu numai prin eforturile sale, ci prin eforturile sale ajutate de puterea lui Dumnezeu. Deci răul nu se dovedeşte de neînvins de către om în calitatea de subiect făptuitor al lui.

Chiar câtă vreme este stăpânit de rău, omul aproape totdeauna mai păstrează în el resturi de bine, rezistente împotriva răului, puteri de întoarcere spre bine, puteri de frânare a răului şi de căinţă pentru el. Credinţa creştină consideră că numai duhurile demonice nu mai păs-trează în ele nici un rest de bine. Răul le-a devenit „o a doua natură“. Dar chiar răul produs de duhurile mai puternice apare ca având totuşi originea în libertatea, şi nu în fiinţa lor, ca unul ce este consimţit neîncetat de libertatea lor. Aceasta ne dă să înţelegem că, chiar dacă toţi oamenii ar înceta să devină subiecte ale răului, răul tot ar sufla asupra vieţii lor din alte izvoare voluntare mai presus de ei. Dar putinţa oamenilor de a se elibera de calitatea de subiecte ale răului arată în acelaşi timp că răul de care ar suferi nu ţine de esenţa realităţii, ci vine din libertatea unor fiinţe mai puternice.
Continuă să citești →

Iubiții mei,

bucuria de răul altuia e bucuria prostului!

E o bucurie facilă…pentru că e o bucurie demonică.

Pentru că numai demonii se bucură prostește de căderile noastre, de durerile noastre…de neîmplinirile noastre.

Numai că se bucură devreme.

Prea devreme…

Tot la fel întristarea de binele altuia…e o bucurie prostuță. O bucurie puerilă. De om necopt la minte…

Pentru că în ambele situații presupunem că celălalt…e neajunsulnostru. E neîmplinirea noastră.

Dacă îl minimalizăm pe el, ni se pare că ne înălțăm pe noi, când adevărata înălțare, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, e pocăința șiviața trăită în har.

Adevărata înălțare e lacrima.

Adevărata înălțare e schimbarea sfântă, totală a noastră.

Adevărata înălțare e demnitatea plină de bunătate.

Căci azi îl cinstim pe Dumnezeiescul Ioan Botezătorul cu post pentru că pocăința e ceea ce facem din noi când tăiem răul din noi. Când ne abținem de la a ne bucura și a ne întrista prostește.

Pentru că celălalt nu e o pagubă pentru noi ci o imensă oportunitate.

Reprezintă o imensă ocazie să ieșim din prostie, din blazare, din autosuficiență, din ridicol. Continuă să citești →

“Din Apostol Citire….”, Pr. James Thornton

Ed. Egumenița, Trad.: Radu Hagiu

“Împreună-lucrători cu Dumnezeu”

1 Corinteni 3, 9-17

În decembrie 1988, un cutremur uriaş a lovit ceea ce se numea atunci Armenia Sovietică. Mulţi poate vă amintiţi de această întâmplare tragică. În acel dezastru au murit peste 50.000 de oameni, au dispărut familii întregi, au fost şterse de pe faţa pământului oraşe întregi, şi, în unele locuri, chiar generaţii întregi – în decursul câtorva clipe. În acea vreme, eram apropiat de un membru al Congresului Statelor Unite (acum retras), cu care obişnuiam să fac schimb de idei şi de informaţii pe diverse teme. Congresmenul a vizitat Armenia la scurt timp după cutremur, în cadrul unei delegaţii americane de susţinere şi, la întoarcere sa, am reuşit să port cu el, o scurtă discuţie. A remarcat faptul că, aproape peste tot, clădirile ce fuseseră înălţate în perioada sovietică  s-au năruit de îndată ce a început cutremurul, pe când vechile construcţii din epoca ţaristă au supravieţuit, în foarte multe locuri, deşi erau pe atunci vechi de cel puţin şaptezeci de ani sau, uneori, de câteva secole. Construcţiile vechi, care nu au supravieţuit cutremurului, au izbutit măcar să rămână în picioare îndeajuns timp ca oamenii din ele să poată scăpa.

Problema a fost că clădirile din epoca sovietică, deşi adesea aveau pe dinafară un aspect plin de măreţie, erau construite atât de prost pe dinăuntru, încât s-au năruit de îndată ce au fost supuse unui şoc puternic. Ca şi alte lucruri în comunism, treaba făcută de mântuială era o regulă ascunsă. Faţadele erau uneori strălucite, însă structura de rezistenţa era o ruşine pentru artă şi pentru arhitectură. Clădirile începeau să se surpe chiar înainte de a fi terminate. O astfel de nepăsare criminală şi înşelătorie, după cum se ştie, era ceva firesc în sistemul sovietic. De la depărtare, lucrurile puteau părea uneori impresionante, însă o privire de aproape a dezvăluit mereu că totul era doar o faţadă propagandistă, o mascaradă. În exemplul dat, al cutremurului din Armenia, vedem incompetenţa ridicată la nivel de ideologie. Ideea este că, pentru ca structurile să reziste la şocuri şi la uzura de zi cu zi, trebuie să fie clădite temeinic. Continuă să citești →