„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

1 Corinteni 3, 9-17

9. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
10. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
11. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.
12. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie.
13. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.
14. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată.
15. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.
16. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
17. De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

Cât de slut esle păcatul, şi cu ce se aseamănă. Şi despre cei lacomi

Nimic nu este atât de dobitocesc lucru ca păcatul, nimic nu este atât de prostesc şi de primejdios. Păcatul toate le răstoarnă pe dos, toate le tulbură şi le nimiceşte oriunde s-ar strecura. Scârbavnic este a-l vedea, greoi şi de nesu­ferit. Şi dacă vreun zugrav şi-ar închipui vreodată chipul păcatului, cred că nu ar greşi dacă şi l-ar închipui ca o pocitanie barbară, suflând foc pe nări, scârbavnică, neagră, întocmai aşa după cum poeţii îşi închipuie pe Scila din mi­tologie. Păcatul se agaţă de cugetul nostru cu mii de mâini, şi pe neaşteptate străbate în sufletul omului, şi toate le răstoarnă pe dos, ca şi câinii care muşcă pe furiş. Dar pentru ce mai trebuie să-l zugrăvim, şi să nu aducem aici la mij­loc pe cei care-l fac şi sunt stăpâniţi de dânsul?

Pe cine voiţi mai întâi să zugrăvim? Pe lacom şi pe răpitor? Dar ce poate fi mai neruşinat ca ochii acestora? Ce poate fi mai fără ruşine şi mai cinic ca aceştia? Nu atât de neruşinat este câinele ca unul din aceştia, când răpeşte cele ale altora. Ce poate fi mai spurcat ca mâinile acestora? Ce poate fi mai nesă­ţios ca gura lor, care toate le înghite şi niciodată nu se mai satură? Nu te uita la faţa şi la ochii lor, că sunt de om, căci ochii omeneşti nu văd astfel de lu­cruri. Lacomul şi răpitorul nu vede pe oameni ca oameni, nu vede cerul ca cer, nu ridică capul în sus către stăpânul a toate, ci totul crede că este ban. Ochii omeneşti obişnuiesc a vedea pe săraci doborâţi de sărăcie, şi se mişcă spre milă, pe când ochii acestora, când văd pe săraci, se înfurie ca ai fiarelor săl­batece. Ochii omeneşti nu văd cele străine ca ale lor, ci şi pe ale lor ca străine; nu poftesc pe cele ale altora, ci şi pe ale lor le dau altora, pe când ochii acestora nu pot suferi, dacă nu vor răpi şi pe cele ale altora, căci ei nu au ochi de om, ci de fiară sălbatică. Ochii omeneşti nu pot suferi să vadă trupul lor gol, căci este al lor, şi nici chiar pe al altora – pe când ochii acestora dacă nu vor vedea pe toţi dezbrăcaţi şi dacă nu vor vedea toate cele străine strânse acasă la dânşii, niciodată nu vor fi mulţămiţi, şi mai bine zis, nici atunci nu sunt mulţămiţi. Pentru aceea, mâinile lor nici cu labele fiarelor sălbatice nu le-ar putea asemăna cineva, căci sunt mult mai răpitoare şi mai grozave ca ale acelora. Urşii şi lupii după ce s-au săturat, se dezgustă pe urmă de prada lor şi se de­părtează, pe când aceştia niciodată au saţ. Dumnezeu ne-a făcut mâinile ca să ajutăm pe alţii, iar nu ca să-i dezbrăcăm, şi dacă ar urma ca noi să le folosim la aceasta, apoi este mai bine a le tăia şi a rămâne fără ele. Continuă să citești →

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 14, 22-34] o continuă pe cea de duminica trecută.

Și ea ne spune că după ce oamenii mănâncă cuvântul lui Dumnezeu, după ce oamenii Îl mănâncă pe Hristos euharistic, după ce oamenii se satură de har dar și de hrană trupească, trebuie să se retragă în singurătate pentru rugăciune.

Căci asta face Domnul: concediază mulțimile sătule, dă drumul Ucenicilor cu corabia dar El…„S-a urcat întru munte, de unul singur, pentru a se ruga” [Mt. 14, 23, GNT].

Pentru că trebuie să aprofundăm ceea ce primim în Biserică!

De aceea ne retragem în rugăciune, de aceea e nevoie de liniște și de privire în interiorul nostru, pentru ca să mărim/ să lățim în noi bucuria înțelegerii Lui, a primirii Lui, a coexistenței Lui cu noi.

Pentru că împărtășindu-ne cu Hristos nu mai suntem singuri ci cu Împăratul slavei.

Iar a fi cu El înseamnă a avea stabilitate interioară…în mijlocul instabilităților de tot felul.

Da, bucuria este foarte învolburată uneori, năprasnică, clocotitoare…și ne dă dureri de inimă! Dar dacă e bucurie duhovnicească e stabilă în adâncul ei. Continuă să citești →

Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a noua după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)     

 
Credinţa e primul pas în viaţa duhovnicească. „Credinţa e prin fire începutul virtuţilor.“ Astfel, „binele, fiind sfârşitul virtuţilor, e concentrat înlăuntrul credinţei“. Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată1.

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credinţa, întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi.  Continuă să citești →

“Cu totul uniţi”

Duminica a opta după Rusalii (1 Cor. 1, 10-17)

Apostolul ce s-a citit azi face parte din Epistola Întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel; este un fragment în care marele apostol se împotriveşte cu tărie unui fenomen  destul de obişnuit firii căzute a omului: dezbinarea. Dezbinările sunt fireşti pentru firea căzută a omului, pentru temperamentul său căzut. În lumea politicii, indiferent de forma de guvernare a unui popor, se formează îndată partide. Sub formele dictatoriale de guvernare, aceste partide pot fi coaliţii sau facţiuni neoficiale, în timp ce sub regimurile democratice ele sunt, de obicei, oficiale. Şi totuşi, de vreme ce dezbinarea este o boală a omenirii, se ivesc mereu altele noi. Acestea pot fi alianţe motivate de atracţia oamenilor faţă de anumite persoane înzestrate cu o personalitate puternică sau pot avea ca temei idei şi doctrine precum liberalismul, conservatorismul, monarhismul, republicanismul, socialismul, liber-iniţiativa sau oricare altele.

Este cunoscut faptul că, chiar şi înăuntrul partidelor politice, al partiduleţelor, al sub-partidelor, în mod inevitabil, unii susţin o poziţie mai intransigentă, alţii una mai moderată, şi tot aşa. Însăşi cuvântul „partid” provine din cuvântul „parte” (ca opus al „întregului”), iar parte vine de la verbul latinesc „partire”, care înseamnă „a despărţi”, sau „a separa”. Cele spuse mai sus, despre tărâmul politicii, sunt adevărate şi în ce priveşte aproape toate instituţiile omeneşti. Oamenii pot fi uniţi în anumite lucruri, însă despărţiţi inevitabil în altele. Faptul că oamenii nu se înţeleg în aproape orice chestiune pe care ne-o putem închipui este, după cum am observat deja, un însemn al firii căzut a omului. Continuă să citești →

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a opta după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

(…) Euharistia ne face să avem în noi înşine Învierea lui Hristos ca putere care ne conduce spre înviere şi s-o pregustăm într-un anumit fel. Dar dacă prin Euharistie avem în noi pe Hristos care a murit şi a înviat, noi ne pregătim prin El şi pentru moartea reală a noastră, ca pentru o moarte pe care o vom depăşi în El, sau am şi depăşit-o spiritual în pregustarea învierii Lui şi în lucrarea ei în noi. Astfel Euharistia ne dă nu numai puterea de a muri păcatului şi de a ne preda lui Dumnezeu, ci şi de a primi moartea reală atunci când va veni, aşa cum a primit-o Hristos, ca un dar oferit Tatălui, fără nici o temere şi îndoială în privinţa existenţei noastre veşnice. Ea ne dă puterea de a muri atunci când va trebui, nu numai „întru asemănarea morţii lui Hristos“, ci în mod real, ca şi El, având lucrătoare în noi arvuna vieţii veşnice la care vom trece. Uniţi cu Hristos în Euharistie, nu ne mai temem de moarte, căci purtăm în noi trupul lui Hristos cel înviat ca leacul sau doctoria nemuririi, sau al nestricăciunii eterne, cum numesc Sfinţii Părinţi Euharistia. „Cel ce Mă mănâncă pe Mine, viu va fi prin Mine“, a spus Mântuitorul (In. 6, 57); sau: „Cine mănâncă această pâine (care s-a pogorât din cer), viu va fi de-a pururi“ (In. 6, 58); sau: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (In. 6, 54). Căci „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el“) (In. 6, 56). Cel ce are pe Hristos cel mort, dar înviat în sine, prin Euharistie, poate spune cu Sfântul Apostol Pavel: „Moarte, unde este biruinţa ta? Moarte, unde este boldul tău?“ (1 Cor. 15, 55).
Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului (553-557), deosebeşte între jertfa tainică a Domnului de la Cina cea de Taină, între moartea Lui reală de după aceea şi între desăvârşirea morţii tainice care începe din ziua învierii. Moartea tainică a lui Hristos o realizăm şi noi în Botez, cea de a doua, în mucenicie sau, în afară de mucenicie, în moartea noastră reală. Iar desăvârşitul Paşte tainic, de care dă să înţelegem că leagă Euharistia, îl efectuăm în ziua învierii1. Continuă să citești →

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] nu e despre înmulțirea mâncării ci despre conștientizarea faptului că în spatele a tot ceea ce există stăprezența lui Dumnezeu.

Viața noastră și creația întreagă au în spatele lor prezența lui Dumnezeu.

În așa fel încât, dacă am dori cu toții să cunoaștem cine e în spatele tuturor lucrurilor…pentru că a fost mai înainte de toate…ajungem la Dumnezeu.

De aceea Evanghelia de azi nu e un îndemn la înmulțireasupermarketurilor, încât să avem grămezi de mâncare, excesive grămezi de mâncare ci un îndemn la înțelegerea faptului că în spatele fiecărei respirații a noastre, a fiecărui om, a fiecărui măr, a fiecărui fir de iarbă stă voia lui Dumnezeu și imensa Lui milă față de noi.

Pentru că trebuie să ai o imensă milă față de oameni…ca să le furnizezi viață și tot ce le trebuie…când mulți dintre ei nu își pun problema de unde vin toate astea? Continuă să citești →