Trecutul unui om seamănă cu un spaţiu de depozitare, în care se află toate câte a trăit omul, şi astfel trecutul este în realitate o parte a vieţii unui om „care a învins provizoratul şi a realizat veşnicia”. O asemenea abordare a trecutului îl ajută pe om să facă faţă problemelor care apar la vârsta de mijloc (la maturitate) şi să înlăture frica de bătrâneţe şi moarte. Tot ceea ce a realizat omul în viaţa lui trece în eternitate. Acest eveniment îi determină existenţa şi-i dă sens vieţii.

Omul poate găsi sens şi-n prezent. Tocmai acţiunile trecutului, care rămân în veşnicie, şi mersul către dobândirea sensului în viitor  ajută foarte mult şi prezentul. Nu e posibil ca cineva să amâne rezolvarea problemei lui în viitor, sau în alte generaţii, şi să piardă prezentul. Raportarea la sensul care aşteaptă viitorul  imediat trebuie să aibă legătură cu prezentul, iar nu să-i diminueze forţa. Exemplul lipsei de copii (într-o familie), care se relaţionează cu speranţa naşterii de copii, este expresivă în acest punct. Omul trebuie să găsească sens în viaţa lui, iar nu să transfere sensul altor generaţii.

Sunt caracteristice cele pe care le spune Victor Frankl despre cazurile oamenilor care suferă din cauza lipsei de prunci şi care cred că viaţa lor nu are sens din această cauză: „Dacă sensul vieţii se află în procreaţie, atunci fiecare generaţie va găsi sensul vieţii ei în generaţia următoare. Atunci, problema sensului ar trebui să se amâne de la generaţie la generaţie, şi niciodată nu se va soluţiona. Dacă viaţa pentru fiecare generaţie de oameni nu are sens, atunci nu este, de asemenea, fără noimă să eternizeze ceva lipsit de sens?”

Prin urmare, sensul personal, care se leagă de ipostasul omului, dă sens şi valoare timpului, care se exprimă ca trecut, prezent şi viitor. Fără acest sens existenţial al vieţii, timpul devine chinuitor.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Psihologia existenţialistă şi poihoterapia ortodoxă)