15 septembrie 2024 02:58
Episcopul Damaskin (Țedrik) de Hluhiv a fost executat în 1937. În timpul vieții, a fost în opoziție cu ÎPS Serghie (Stargorodski), dar a fost canonizat de Biserică.
Copilăria, studiile, calea preoției
Pe 15 septembrie Biserica îl pomenește pe sfântul mucenic Damaskin, episcopul de Hluhiv. S-a născut la 29 octombrie 1877 în orașul Maiaki (azi sat), regiunea Odesa, și a fost numit la naștere Dimitrie. Tatăl său a lucrat la serviciul poștal, nu s-au păstrat informații despre mama lui. Familia sa a fost numeroasă (șapte copii) și foarte săracă. În 1887, la vârsta de 10 ani, Dimitrie a fost acceptat la Școala Teologică din Herson, pe care a absolvit-o în 1893. Era un elev bun și a absolvit cu note înalte, ceea ce i-a permis să se înscrie la Seminarul Teologic din Odesa. Totuși, în curând a trebuit să părăsească seminarul, deoarece sărăcia familiei sale a făcut imposibilă întreținerea a doi studenți deodată.
Decizia a fost luată în favoarea fratelui său Nicolai, care era deja în al doilea an de studiu. În 1895, Dimitrie s-a înscris la Seminarul Profesoral din Kherson, unde studiile erau gratuite, iar dacă un elev accepta să lucreze ca profesor într-o școală primară timp de cel puțin patru ani după absolvire, putea primi chiar și o mică bursă.
După absolvirea Seminarului Profesoral, Dimitrie Țedrik a ocupat postul de profesor la una dintre școlile din orașul Berislav, provincia Herson. Totuși, în 1900 a intrat la cursurile misionare la Academia Teologică din Kazan pentru doi ani. Acolo se pregăteau educatori pentru popoarele asiatice care erau încă păgâne, cum ar fi buriații, kalmucii, mongolii și alții.
La acea vreme, Academia din Kazan a adunat mulți teologi proeminenți și lideri ai bisericii. Rectorul Academiei a fost episcopul Antonie (Hrapovițki), un ierarh vestit, care mai târziu va juca un rol major în restaurarea patriarhiei, și după Revoluția din 1917 și Războiul Civil, va conduce Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Supraveghetorul direct al cursurilor misionare a fost arhimandritul Andrei (Uhtomski), membru al unei familii nobile de vază care avea să devină mai târziu arhiepiscop, autor a aproximativ 500 de lucrări teologice și conducătorul uneia dintre grupurile bisericești opuse mitropolitului Serghie ( Stragorodski).
După Revoluția din 1917, arhiepiscopul Andrei a fost arestat de mai multe ori, a suferit închisori și lagăre de muncă silnică și a fost executat în 1937. Unul dintre profesorii de seamă ai Academiei din Kazan a fost Victor Nesmelov, autor de lucrări de antropologie filozofică, pentru care Dimitrie Țedrik a devenit un prieten foarte apropiat. V. Nesmelov a organizat un cerc teologico-filosofic, unde Dimitrie a devenit membru.
Concepțiile teologice și de viață ale lui Dimitrie Țedrik s-au format sub influența acestor oameni. În 1902, a depus jurământul monahal, primind numele Damaskin în cinstea Sfântului Ioan Damaschinul. Câteva zile mai târziu, a fost hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah și a fost trimis la Misiunea Duhovnicească din Transbaikal. A rămas acolo timp de trei ani, deținând funcțiile de conducător al Școlii Misionare dib Cita și misionar în mai multe așezări locuite de buriați și tunguși.
În calitate de misionar, ieromonahul Damaskin a tradus mai multe cântări liturgice în limba buriata și a organizat un cor bisericesc din buriații convertiți.
În septembrie 1905, s-a mutat cu traiul la Vladivostok, unde s-a înscris la cursurile Institutului Oriental. În timp ce studia, a predat muzica și Legea lui Dumnezeu la un gimnaziu de băieți și a slujit ca paroh în mai multe biserici din Vladivostok. În 1910, a fost numit misionar în Eparhia de Astrakhan.
După începerea Primului Război Mondial, Ieromonahul Damaskin a fost trimis în armata activă, unde a slujit ca capelan militar și medic, conducând mai întâi o unitate medico-nutrițională a Crucii Roșii și ulterior o unitate de combatere a bolilor infecțioase. Pentru acest serviciu a fost decorat cu Ordinul Sf. Ana, gradele III și II.
După Revoluția din 1917, a fost demobilizat și a ajuns în provincia Oryol, unde a avut loc un eveniment tragic. Împreună cu fratele său, care era și el preot, a fost arestat și condamnat la executare. Printr-o minune, a reușit să scape de moarte, dar fratele său a fost omorât.
În 1918, s-a mutat la Kiev și a devenit călugăr la mănăstirea Sf. Mihail Cupole de Aur, înscriindu-se totodată și la Academia Teologică din Kiev, încă funcțională. În acest moment, Kievul a fost ocupat de mai multe ori succesiv în timpul războiului civil, iar în toamna anului 1919, când Armata Albă s-a retras din Kiev în Crimeea, ieromonahul Damaskin a plecat cu ea. În Crimeea, a fost ridicat la rangul de arhimandrit de către Arhiepiscopul Dimitrie (Abașidze) al Tauridei și a fost numit stareț al mănăstirii Sfântul Gheorghe din Balaklava. Totuși, când Armata Albă a fost evacuată din Crimeea, el a ales să rămână și să continue să slujească Bisericii sub conducerea sovietică.
În 1922, bolșevicii au susținut activ schisma renovaționistă. Multi preoti si episcopi s-au alaturat renovaționiștilor, dar arhimandritul Damaskin a apărat ferm Biserica și s-a opus activ schismei. Curând, în noiembrie 1922, a fost arestat împreună cu arhiepiscopul la pensie Dimitrie (Abașidze), arhiepiscopul Nicodim (Krotkov), conducătorul Eparhiei de Taurida, episcopul Serghii (Zverev) de Sevastopol și alți clerici. Din lipsă de probe, arhimandritul Damaskin a fost achitat și eliberat. Cu toate acestea, doar câteva luni mai târziu, la începutul anului 1923, a fost din nou arestat, de data aceasta fiind acuzat că „că s-a opus confiscării obiectelor de valoare bisericești”. Deși nu exista nicio dovadă pentru această acuzație, el a stat nouă luni în închisoare. Apoi a fost eliberat și exilat din Crimeea. Arhimandritul Damaskin a mers la Moscova, unde, după un timp, a fost sfințit episcop.
Slujirea episcopală
În data de 18 noiembrie 1923, la mănăstirea Donskoi, arhimandritul Damaskin a fost sfințit ca episcop de Hluhiv, vicar al Eparhiei de Cernihiv, în cadrul unei ceremonii conduse de patriarhul Tihon (Belavin). Din moment ce episcopul conducător al Cernihivului, Arhiepiscopul Pahomie (Kedrov), a fost atunci întemnițat, episcopul Damaskin a fost numit administrator temporar al Eparhiei de Cernihiv.
Activitățile sale în regiunea Cernihiv au fost viguroase, dar de scurtă durată. A călătorit mult prin orașele și satele eparhiei, propovăduind peste tot, îndemnând oamenii să se țină de adevărata credință și să nu se lase duși în rătăcire de schisma renovaționistă și de alte ispite.
El a restabilit o ordine exemplară în administrarea eparhiei, a îmbunătățit funcționarea biroului eparhial și a organizat lucrarea vicariatelor și protopopiatelor.
Totuși, pe 15 septembrie 1924, episcopul Damaskin a fost arestat în orașul Nijin, provincia Cernihiv, și plasat în închisoarea din Cernihiv, acuzat că a organizat structuri administrative bisericești ilegale, a vorbit împotriva mișcării renovaționiste și a pomenit episcopi întemnițați în timpul slujbelor. În acest moment, un număr mare de credincioși din eparhia de Cernihiv au trimis plângeri către diverse agenții guvernamentale, cerând un proces echitabil și deschis pentru episcop, sau eliberarea imediată a acestuia. Eforturile lor au avut succes.
Pe 14 mai 1925, episcopul Damaskin a fost eliberat. Dar până în iulie 1925, a fost arestat din nou pentru „propaganda contrarevoluționară”, deși a fost eliberat rapid. În august 1925, a fost arestat din nou, de data aceasta fiind acuzat în cazul „Organizației monarhice Nepluiev”. Această organizație, denumită inițial „Frăția muncitorilor ortodocși în cinstea Înălțării Sfintei Cruci”, a fost fondată de o personalitate publică proeminentă, N. N. Nepluiev, în 1893. A fost o încercare relativ reușită de a stabili o comunitate bazată pe modelul comunității creștine timpurii din Ierusalim, fondată pe principiile slujirii lui Dumnezeu și a proprietății comune. După Revoluția din 1917, frăția a fost redenumită „Prima Comună Sovietică Ucraineană” și a căutat să-și păstreze structura creștină și economică internă în noile condiții. Dar nici în acest caz nu au existat dovezi care să susțină acuzațiile autorităților împotriva episcopului Damaskin, acesta fiind eliberat cu condiția să părăsească regiunea Cernihiv.
După aceea, episcopul s-a dus la Moscova, unde a sufertit la scurt timp o nouă arestare. Pe 30 noiembrie 1925, a fost arestat împreună cu un grup mare de episcopi în dosarul împotriva locțiitorului patriarhal, mitropolitului de Krutițk Petru (Polianski). Episcopul Damaskin a fost acuzat că ar fi participat ilegalul „Sinod Danilov”. Pentru aceasta, a fost condamnat la trei ani de exil în Siberia.
Conflictul cu mitropolitul Serghie
În 1927, în timp ce slujea în exil în așezarea polară Poloi, unde domina frigul sever și era răspândit scorbutul, episcopul Damaskin a aflat despre acum faimoasa Declarație de loialitate față de guvernul sovietic, emisă de mitropolitul Serghie în numele Bisericii. Din punct de vedere istoric, Biserica a fost întotdeauna loială statului și a urmat directivele acestuia, atât timp cât acestea nu contraziceau poruncile lui Dumnezeu. Dar, în acest caz, regimul sovietic și-a declarat deschis intenția de a distruge Biserica și făcea tot posibilul pentru a atinge acest scop. În asemenea condiții, o alianță între administrația Bisericii și un guvern ateu nu a fost doar un act de conformare, ci și piatră de mare poticnire pentru credincioși, subminând autoritatea Bisericii și provocând numeroase schisme interne.
Această cale de compromisuri și colaborare cu un regim care a căutat să distrugă Biserica, denumită mai târziu „sergianism”, s-a dovedit a fi o greșeală istorică. Speranța că guvernul va opri sau măcar va slăbi persecuția Bisericii în urma Declarației a fost zadarnică. Regimul a continuat să-i persecute nu numai pe acei episcopi, preoți și credincioși care nu erau de acord cu Declarația, ci și pe cei care au susținut-o pe deplin.
Indignarea episcopului Damaskin față de Declarația din 1927 este evidentă din faptul că a scris aproximativ 150 de scrisori pe această temă către diverși indivizi într-o perioadă scurtă de timp. Pentru a trimite un număr atât de mare de scrisori, a trebuit să se despartă de însoțitorul său de chilie, trimițându-l la Moscova pentru a livra personal niște scrisori, dar pe cele mai multe la arunca în cutiile poștale din diferite orașe din țară.
După întoarcerea sa din exil în 1928, episcopul Damaskin a vizitat Moscova, unde a avut o discuție de lungă durată cu mitropolitul Serghie (Strgorodski). Această conversație nu a făcut decât să-i întărească convingerea că locțiitorul patriarhalul de atunci, Mitropolitul Serghie, a comis o greșeală. „La cele două întrebări ale mele: 1) Credeți că decizia dumneavostră reflectă conștiința ierarhică colectivă a Bisericii Ruse? și 2) Aveți vreun temei pentru a afirma că autoritatea dumneavoastră este suficientă pentru a o contrapune plinătății de episcopi de vază care absolut nu sunt de acord cu poziția dumneavoastră, nu ați dat niciun răspuns”, i-a scris mai târziu mitropolitului Serghie.
Episcopul Damaskin a continuat să scrie scrisori către diverși indivizi și comunitatea bisericească mai largă, în care a criticat politicile mitropolitului Serghie. El a subliniat că majoritatea covârșitoare a episcopilor, dintre care majoritatea sufereau în lagăre și în exil, împreună cu un număr mare de credincioși, nu susțineau Declarația.
Cu timpul a devenit clar că guvernul sovietic a înșelat conducerea Bisericii. A continuat să acapareze pe și să distrugă bisericile care aparțineau așa-ziselor comunități „sergiene” și să oprime clerul „sergian”.
În esență, persecuția a continuat, dar se părea deja că conducerea Bisericii era de partea autorităților. „Consecințele interne ale Declarației – această vânzare a dreptului de întâi născut al Adevărului pentru tocana de linte a binecuvântărilor false și nerealizabile – sunt incomensurabil și nesfârșit de împovărătoare”, a scris episcopul Damaskin în scrisorile sale. Dar în ciuda acestui fapt, el era profund îngrijorat să nu provoace o schismă bisericească și și-a îndemnat susținătorii să nu se îndepărteze de Mitropolitul Serghie. „Tot clerul și oamenii bisericii trebuie să se unească în jurul lui (mitropolitul Serghie – N.red.) pentru a-l împiedica să comită acțiuni care să aducă ocară asupra Bisericii”, a scris episcopul Damaskin într-una dintre scrisorile sale.
El a refuzat ofertele unor arhierei care l-au invitat să slujească în eparhiile lor. Într-una dintre scrisorile sale, el a scris: „Există o altă propunere de la părinții din exil: să mă alătur lor în exil de bunăvoie. Simt că ar fi cel mai sigur loc, dar nu vreau să cer nimic autorităților”. Gândiți-vă la aceasta: un bărbat a fost dispus să împărtășească de bunăvoie greutățile închisorilor și ale exilului, dar să nu-și compromită conștiința! Acest lucru spune multe despre caracterul episcopului Damaskin. Nu a plecat în exil voluntar, ci s-a stabilit în orașul Starodub, care făcuse cândva parte din Eparhia de Cernihiv.
Pe lângă scrisorile în care a criticat Declarația mitropolitului Serghie, el a învățat o persoană de încredere să trimită o scrisoare locțiitorului patriarhal, mitropolitului Petru (Polianski), care se afla în exil într-un sat mizerabil din regiunea Tobolsk, la 200 de kilometri de cea mai apropiată gară. Scopul a fost acela de a afla opinia mitropolitului Petru cu privire la Declarația mitropolitului Serghie și starea generală a Bisericii.
Trimisul episcopului Damaskin i-a adus lui Petru un pachet substanțial de documente, inclusiv textul Declarației, corespondența dintre diverși episcopi pe această temă și diverse mesaje și apeluri. Din cauza fragilității extreme a stării de sănătate mitropolitului Petru și a temerilor că misiunea secretă poate fi descoperită de autorități, locțiitorul patriarhal nu a putut trimite un răspuns scris la Declarație, dar verbal a fost de acord cu evaluarea negativă a documentului și a politicii duse de mitropolitului Serghie. Cel puțin, asta a afirmat episcopul Damaskin, pe baza spuselor trimisului său.
În aprilie 1929, mitropolitul Serghie a emis un ordin prin care clericii erau obligați să prezinte autorităților informații despre comunitățile bisericești. Acest lucru a făcut ca guvernul să suprime mai ușor aceste comunități. Ca răspuns, episcopul Damaskin a încetatd a-l pomeni pe mitropolitul Serghie în timpul slujbelor.
Mai devreme, el i-a adresat o scrisoare tăioasă lui Serghie, în care a subliniat: „Păcatul dumneavoastră nu este doar falsitatea inerentă Declarației, bazată pe lașitate. Căci prin această înțelegere devine clar versetul al optulea din capitolul douăzeci și unu din Apocalipsa, unde lașii sunt clasați alături de necredincioși, ucigași și adulteri. Dar păcatul dumneavoastră și mai mare este împotriva adevărului interior al Bisericii și a poruncii Evangheliei de a mărturisi Adevărul fără teamă. Prin Declarația dumneavoastră , ați subminat autoritatea ierarhiei Bisericii, ce roadă abundentă culeg dușmanii noștri pe acest teren, câți credincioși, nevăzând nici un exemplu bun în păstorii lor, s-au îndoit de Adevărul Veșnic și câți s-au îndepărtat astfel de Biserică și au pierit în mlaștinile apostaziei și în curentele sectarismului. Dușmanii noștri exploatează cu pricepere confuzia pe care ați provocat-o în Biserică și, cu o îndrăzneală înzecită își fac lucrarea nelegiuită”.
Ultimii ani de viață, moartea și proslăvirea sa
Atitudinea fermă și fără compromisuri a episcopului Damaskin a provocat iritare în rândul susținătorilor mitropolitului Serghie. În noiembrie 1929, un preot din Starodub l-a denunțat, iar episcopul Damaskin a fost din nou arestat și condamnat la trei ani de exil pe insula Solovki. După încheierea termenului de exil, s-a întors la Starodub, a călătorit în multe orașe și a organizat slujbe bisericești clandestine. A continuat să scrie, dezvoltându-și ideile potrivit cărora, pentru a rămâne credincios și pentru a păstra puritatea credinței creștine, Biserica trebuie să intre în subteran, în pustie și în catacombe.
În pofida poziției sale intransigente, episcopul Damaskin nu s-a aliniat cu niciun grup bisericesc al „nepomenitorilor”, chiar dacă nu era în comuniune euharistică cu mitropolitul Serghie. El a insistat că nu trebuie întreprinse nicio acțiune până când nu va fi declarată poziția publică a mitropolitului Petru (Polianski), pe care el îl considera conducătorul legitim al Bisericii Ruse.
În 1934, episcopul Damaskin a fost arestat din nou și condamnat la încă trei ani de exil. Înainte ca acest termen să expire, în 1936, a primit o pedeapsă nouă – cinci ani de exil într-un ținut din Kazahstan. În august 1937, a fost arestat în lagăr, acuzat de „agitație antisovietică și organizare de adunări ilegale”. Această acuzație se referea la sărbătorirea Paștelui, pe care episcopul o organizase împreună cu alți exilați. La 15 septembrie 1937, a fost executat de un pluton de execuție într-un lagăr din Karaganda, la ordinul troicii speciale NKVD și îngropat într-un mormânt anonim.
În 1981, episcopul Damaskin a fost canonizat împreună cu mulți alți noi martiri de către Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. În anul 2000, el a fost proslăvit ca sfânt printre noii martiri și mărturisitori de către Sinodul arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Sfinte Mucenice Damaschin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Sursa: https://spzh.live/ro/istorija-i-kulytrua/82058-novomucheniki-xx-veka-damaskin-hlukhovskij?fbclid=IwY2xjawFjrXlleHRuA2FlbQIxMQABHdveSkFY-_p-knXqV8f9KN_Cts9rawhNHd6whtEk-k7vr2eg8Vb-wWPEcQ_aem_jIEpDdau_uxRb8ygJlR2sA
