Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

(Luca 8, 26–39)

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Atât numele lor grecesc – πᾴθη – cât și cel latinesc – passiones, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută astâmpărarea și nu și-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția. Același lucru îl spune și Dostoievski (1).

De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, că devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută (2), se potrivește despre orice patimă.
Continuă să citești →

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

(Luca 5, 1-11)

În locaşul bisericesc Hristos continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfinţitoare. Prin ea Hristos unifică cu Sine şi întreolaltă pe cei ce cred în El şi-i întăreşte spre lucrarea preoţiei lor generale în fiinţa proprie şi în creaţia cosmică. Astfel prin ea Dumnezeu conduce creaţia spre unitatea ei desăvârşită, treimică, conducere care se înfăptuieşte prin dăruirea ei în Hristos lui Dumnezeu şi, prin dăruirea lui Dumnezeu prin Hristos, nouă.
     
Locaşul bisericesc este centrul liturgic al creaţiei, sau locul central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin energiile necreate ale Lui, şi prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate pătrunderi a creaţiei de Sfânta Treime sau de puterea Ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde. Continuă să citești →

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.

Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei1, sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente2.
Continuă să citești →

Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a treia după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic) 

Biserica a fost preocupată în toată istoria ei să păstreze adevărul fundamental al mântuirii, mărturisit în întreg Noul Testament, că Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care S-a făcut trup (Ioan 1, 14) făcându-se întru toate asemenea nouă, afară de păcat (Evrei 4, 15). În toate mărturisirile ei despre Domnul Hristos, Biserica a afirmat cu aceeaşi tărie două lucruri: că El este, pe de o parte, Dumnezeu şi om în chip neştirbit, pe de alta, că este un întreg, unic, activ şi pătimitor în istorie şi preaslăvit în cer. Biserica a dezaprobat atât aplecarea spre afirmarea unităţii lui Hristos prin slăbirea afirmării dumnezeirii şi umanităţii Lui, ca realităţi ireductibile una la alta, sau prin confundarea lor în ceva care nu mai e nici dumnezeire, nici umanitate deplină, cât şi afirmarea acestora prin nesocotirea unităţii Lui. Ea a căutat să menţină un echilibru între aceste două tendinţe unilaterale. Continuă să citești →

Duminica a şaptea după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Dacă în Dumnezeu n-ar fi şi relaţia eternă dintre Tatăl şi Fiul, n-ar exista o bază pentru aducerea la existenţă a unor făpturi conştiente, chemate şi ele la starea fericită fără sfârşit a relaţiei frăţeşti cu Fiul, mai bine zis la hrănirea lor din relaţia eternă şi prin fire a Fiului cu Tatăl. Şi nu poate fi un destin mai înalt pentru umanitate ca acesta.

Numai pentru că este un Tată, Care are din veci un Fiu, a creat Dumnezeu şi o categorie de făpturi căreia să-i arate o iubire asemenea celei dintre El şi Fiul Său şi pe care Tatăl şi Fiul Său să o ajute să se înalţe la iubirea faţă de Tatăl, asemenea Fiului, şi la iubirea frăţească faţă de Fiul, ca şi la iubirea frăţească între ele.

De aceea Fiul a avut o lucrare mai apropiată în crearea lumii şi a oamenilor din ea, dar şi când aceştia s-au depărtat de această calitate a lor. În cazul al doilea li S-a făcut om, model şi putere în iubirea lor faţă de Dumnezeu şi întreolaltă.
Continuă să citești →

„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine în Duh şi în adevăr“ (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu, în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii?

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă – şi prin ea pe noi toţi – că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea. Continuă să citești →

Cuvânt Teologic al al părintelui Dumitru Stăniloae 

Duminica a patra după Paşti (a Slăbănogului)

În Taina Maslului se îm­­părtăşeşte cre­din­cio­­­sului bolnav în chip ne­­văzut harul tă­mă­du­­irii sau uşurarea durerii tru­peş­ti, al întăririi sufleteşti şi al ier­­tării de păcatele rămase du­pă mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor. Prac­ti­ca­­rea ei în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuşi, e atestată în Epistola lui Iacob: „De este ci­­neva bolnav, să cheme preoţii Bi­­sericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în nu­­mele Domnului. Şi ru­gă­ciu­nea credinţei va mântui pe cel bol­­nav şi-l va ridica pe el Dom­nul, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“ (5, 14-15).

Una dintre cauzele principa­le ale deprimării şi descurajării o­mului este boala. Şi de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mij­loa­ce omeneşti. Bolnavul cre­din­­cios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în une­le păcate pe care nu le-a putut măr­turisi sau că eventual va mu­ri fără iertarea acestor pă­ca­te. Şi cine nu trece în viaţa lui prin boală şi prin aceste de­pri­­mări şi îngrijorări care-i mă­­­resc suferinţa? Ele intră în com­ponenţa existenţei ome­neşti. E posibil să credem că Dum­nezeu nu S-a gândit şi la un ajutor dat omului în aceste si­tuaţii de boală şi de slăbire su­fletească? Taina aceasta a­ra­tă că Dumnezeu Îşi manifestă mi­la Lui şi faţă de cei suferinzi ca­re-şi pun nădejdea în El, care a­pelează la El când ajung în a­ces­te situaţii.De aceea, în toate ru­găciunile Maslului se apelea­ză mai ales la mila lui Dum­nezeu, iar Dumnezeu apare în a­ceastă Taină lucrând ca „Doc­to­rul“ plin de milă. În pripeala cân­tării lui Arsenie, de la sfin­ţi­rea untdelemnului cu care se un­ge bolnavul, pripeală ce se re­petă după fiecare tropar, se ce­re: „Stăpâne Hristoase, Mi­los­­tive, miluieşte pe robul tău“. Iar în podobia glasului IV se ce­re: „Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri… dăruieşte tă­măduire neputinciosului ro­bu­­lui Tău, Milostive, miluieşte pe cel ce mult a greşit şi-l mân­tu­­ieşte de păcate“.
Continuă să citești →

Predica Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica Crucii:

„Oricine voieşte să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34)

• Predici AUDIO/VIDEO la Duminica a treia din Postul Mare
• Predică în Duminica Sfintei Cruci a Sfântului Ignatie Briancianinov: DESPRE PURTAREA CRUCII
• PREDICĂ LA DUMINICA A TREIA DIN POST A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: TRONUL HARULUI
• Predica la Duminica Sfintei Cruci a Cuviosului Justin Popovici(1967)

Ne aflăm în timpul marelui post prin care ne pregătim pentru luminatul Praznic al Învierii Domnului. În mijlocul acestui post Biserica a aşezat Duminica Crucii. Prin aceasta ea a voit să arate credincioşilor şi mai limpede înţelesul şi rostul timpului de post pe care îl străbatem înainte de Înviere.

Crucea înseamnă în cugetarea şi viaţa creştină orice luptă cu răul, cu păcatul din noi, cu izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, orice luptă pentru curăţirea fiinţei noastre curgătoare de nămolul gândurilor şi simţirilor tulburi şi întinate, pentru a o face izvor limpede de viaţă lăuntrică şi exterioară. Crucea este înfrânarea de la pornirile rele şi urâte, de la lăcomia nestăpânită şi egoistă, de la plăcerea care descompune, de la mânie şi invidie, de la ura de fraţi, de la bârfire şi de la toată fapta neiubitoare ce vrem să o săvârşim faţă de alţii. Ca atare crucea înseamnă tăria bărbătească a voinţei înţelepte şi a minţii bine intenţionate în faţa valurilor pornirilor inferioare din noi. Crucea înseamnă rezistenţă împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de la tot ce ne ispiteşte cu o plăcere momentană, dar cu urmări rele pentru noi şi pentru alţii. Continuă să citești →