22 septembrie: CEI 26 DE MUCENICI DE LA ZOGRAFU

 VIAŢA, MĂRTURISIREA ŞI PĂTIMIRILE CELOR 26 DE CUVIOŞI MUCENICI DE LA ZOGRAFU, PE LARG, DIN „VIEŢILE SFINŢILOR BULGARI”.

22 septembrie

Pe când împărăţea (la Constantinopol) împăratul bizantin Alexios Duka Murzdufla latinii – cu mare oaste – au cuprins Constantinopolul şi alte multe oraşe şi sate din Bizanţ.Mulţi ani (1204-1261), Imperiul Bizantin a fost sub stăpânirea latinilor catolici şi se afla într-o stare jalnică[1]. Astfel era şi atunci când latinii catolici au fost alungaţi din Constantinopol în vremea împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282). Supărat şi văzând insistentele lor încercări de a ataca din nou imperiul, Mihail Paleologul a trimis o mare reprezentanţă către papa Romei cu scrisori secrete scrise de el însuşi, în care – printre altele – scria: „Pentru toate câte V-au făcut trufaşii sciţi (bulgarii) noi nu suntem vinovaţi, deoarece le-au făcut din propria lor iniţiativă. De aceea şi noi ne temem de ei. Noi însă, bine urmând şi mai înainte Bisericii Romane, nu am încetat să credem, să mărturisim şi să cugetăm ca şi Voi. Rugămu-Vă aşadar să ne ajutaţi ca unii ce suntem de aceeaşi credinţă cu Voi… Dacă nu veţi alerga a ne ajuta şi a ne apăra, atunci numele Nostru va dispărea de pe pământ, iar Voi veţi fi certaţi pentru aceasta de Dumnezeu Atotţiitorul”. Continuă să citești →

22 septembrie: PRINOS DE POMENIRE ŞI RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI ŞI CĂTRE SFINŢII MUCENICI DE LA ZOGRAFU

PRINOS DE POMENIRE ŞI RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI ŞI SFINŢII MUCENICI DE LA ZOGRAFU


22 septembrie: Pomenirea Sfinţilor 26 de Cuvioşi Mucenici Zografiţi
care în foc s-au săvârşit

În 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261).

În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea. Continuă să citești →

22 septembrie: UITAT DE TOŢI, DAR SFINŢIND PĂMÂNTUL PE CARE-L CĂLCĂM: SFÂNTUL SOFRONIE DE VRACIA

22 septembrie:

UITAT DE TOŢI, DAR SFINŢIND PĂMÂNTUL PE CARE-L CĂLCĂM:

SFÂNTUL SOFRONIE DE VRACIA

Astăzi, 22 septembrie, facem pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sofronie, Episcop de Vracia (Bulgaria)*, un sfânt de naţionalitate bulgară şi înscris în Aghiologhionul Bisericii de către Biserica soră de peste Dunăre în anul 1964.
Dacă foarte puţini români ştiu despre existenţa acestui sfânt, cert e că şi mai puţini ştiu că acest Sfânt Sofronie, în ultimii ani ai vieţii sale, a găsit ospitalitate avraamică pentru nevoinţele sale sihăstreşti şi pastoral-misionare în Ţara Rămânească de la început de veac XIX, adormind în cetatea Bucureştilor şi fiind îngropat în mănăstirea pe care a stăreţit-o… Continuă să citești →

22 septembrie: SFÂNTUL SFINŢITUL MUCENIC TEODOSIE DE LA BRAZI, MITROPOLITUL MOLDOVEI (VIAŢA, SLUJBA, ACATISTUL)

Sf. Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi

(22 Septembrie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Sfântul lerarh Teodosie s-a născut în Ţinutul Vrancei. În prima jumătate a veacului al XVII-lea, şi, iubind din tinereţe viaţa călugărească, s-a lepădat de lume şi a primit sfântul chip îngeresc al călugăriei. Cugetând ziua şi noaptea la Legea lui Dummnezeu şi deprinzând de la dascălii încercaţi din mănăstirile Ţării de Jos învăţăturile cele folositoare, a fost ales egumen al mănăstirii Bogdana (n.n. – azi, în judeţul Bacău), reconstruind, în vremea stăreţiei sale, acest sfânt locaş. Pentru vrednicia şi pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Rădăuţi în anul 1670, iar peste un an a fost trimis să păstorească Epicopia Romanului. Iubind cu adevărat sfintele lui Dumnezeu Biserici, a cercetat şi a ajutat pe cât i-a stat în putinţă schiturile şi mănăstirile din eparhia sa, sprijinind, totodatã, şi pe binecredincioşii creştini aflaţi în felurite necazuri sau cuprinşi de sărăcie. Continuă să citești →

Sfântul Mucenic Foca grădinarul, Turcia (22 septembrie)

Sfântul Mucenic Foca grădinarul, Turcia

(22 septembrie)

5. Sf Mc Foca gradinarul din Sinope, Turcia (320) 3.1Frescă săvârșită în anul 1547 și aflată în Mănăstirea Dionisiu, Sfântul Munte Athos, Grecia

 

Acesta este diferit de sfântului sfințit mucenic Foca, pomenit tot în ziua de astăzi, episcopul cetății Sinopei în care avea să viețuiască peste mai bine de un veac sfântul Foca grădinarul.

Sfântul mucenic Foca își făcuse o grădină aproape de mare, în care sădind întruna felurite verdeţuri şi vânzând din acestea, avea hrana pentru sine şi ajuta pe cei săraci, iar alte verdeţuri din grădina sa le punea lângă drum ca să le ia cei ce treceau pe acolo.

Fiindcă era foarte iubitor de prieteni şi străini, făcea mai mare grădină duhovnicească în sufletul său, căci în ea se înmulţeau roadele cele duhovniceşti precum dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea și înfrânarea poftelor.

Însă auzind despre dânsul un oarecare stăpânitor al țării aceleia, trimise ostași ca să-l omoare.

Mergând deci slujitorii, sfântul Foca îi întâmpină întrebându-i:

– Pe cine căutați?

Aflând de la aceștia că pe dânsul îl caută, sfântul Foca le spuse:

– Întoarceţi-vă la mine, domnii mei, şi eu voi spune vouă despre dânsul.

Și îi primi în casa lui ospătându-i din destul, apoi le spuse:

– Rogu-mă vouă, stăpânii mei, îngăduiţi până mâine în casa mea mâncând şi bând şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mâinile voastre

Iar el în acea vreme îşi găti mormânt în grădină şi își rîndui toate cele spre trebuinţa îngropării. Orice avea le împărţi săracilor şi apoi petrecu toată noaptea în rugăciune gătindu-se de moarte.

A doua zi, aflând slujitorii că el însuși este cel căutat, vrură să se ducă și să spună stăpânului că nu l-au găsit pe cel osândit. Însă sfântul Foca îi rugă să nu îl cruțe: Continuă să citești →

22 septembrie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. FOCA (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο του Αγ. Φωκά – 22 ΣΕΠΤΕΜΒΡΙΟΥ

 TROPARUL ŞI VIAŢA SF. FOCA

 22 septembrie

Pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Foca, facatorul de minuni.

Foca

În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, şi avea de soţie pe Maria. Aceştia au născut pe acest fericit Foca, care din tinereţe era plin de darul Duhului sfînt; îi gonea pe diavoli din oameni şi tămăduia neputinţele. Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrşit, pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales episcop acelei cetăţi. Şezînd pe scaunul său, păştea bine oile cele cuvîntătoare, cu cu-vîntul şi cu lucrul, adăugînd, spre nevoinţa sa, mai mari osteneli. Şi au fost arătate la toţi lucrurile lui cele bune, pentru care se pros-lăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulţi oameni de la rătăcirea lor şi pe păgîni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoştinţa unuia Dumnezeu. Iar cînd a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înştiinţat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, avînd în gura sa o cunună de flori, pe care punînd-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicîndu-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfîntul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaştem plăcerea lui cea ma-re către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Aşa iubeşte prea bunul Dumnezeu pe cei drepţi şi plăcuţi ai săi: îi încununează pe dînşii cu slavă şi cu cinste şi pune pe capetele lor coroană. Acest Sfînt Foca era mire ceresc după curăţia sa sufletească şi trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, şi i-a pus lui cunună. Continuă să citești →

Mitropolitul Augustin de Florina: Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci – „SĂ SE LEPEDE DE SINE”

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

 (Marcu 8, 34 – 9, 1)

„SĂ SE LEPEDE DE SINE”

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”

Legături:

 * * *

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad.Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta.Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos –, trebuie să împlineşti trei condiţii. Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti? Continuă să citești →

PREDICA LA APOSTOLUL DIN DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI (HRISTOS TRĂIEŞTE ŞI ÎMPĂRĂŢEŞTE)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA APOSTOLUL DIN
DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI
(Galateni 2, 16-20)

HRISTOS TRĂIEŞTE ŞI ÎMPĂRĂŢEŞTE

„Mă răstignesc împreună cu Hristos; iar de-acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”
(Galateni 2, 20)

Trăim, iubiţii mei, trăim într-o epocă de groaznică neevlavie, necredinţă şi decădere morală. Vreţi dovezi?

Altădată, dacă într-un sat se ducea un străin şi înjura de cele dumnezeieşti, nici o casă nu-i deschidea uşa să-i ofere ospitalitate. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Nu numai că străinii, care vizitează satele, înjură liber cele dumnezeieşti, dar şi cei care locuiesc la sate consideră că nu e nimic dacă înjură şi blasfemiază cele dumnezeieşti.

Şi nu este doar blasfemia singurul semn rău care arată neevlavia oamenilor faţă de Dumnezeul cel Preaînalt. Există şi alte semne, care arată că lumea nu este numai neevlavioasă, ci este şi atee şi nereligioasă.

Un tânăr, de pildă, care a plecat din satul său şi s-a dus la universitate şi a studiat, întorcându-se în sat, este foarte diferit. Când era mic se ducea la biserică, ţinea lumânarea şi cădelniţa şi-l ajuta pe preot şi pe cântăreţ. Atunci era un copil minunat, ce părea ca un înger. Dar acum s-a schimbat cu desăvârşire. S-a făcut necredincios. S-a făcut un diavol. Ceva mai rău decât un diavol. Pentru că diavolul, cu toată răutatea şi decăderea lui morală, crede că există Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura: „Şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Dar tânărul, care s-a dus la şcoli şi la universităţi şi a învăţat câteva lucruri din ştiinţă şi creierii lui au prins aere, stă acum la cafenea şi spune locuitorilor din sat, că ştiinţa a demonstrat că nu există Dumnezeu, nu există Hristos, nu există rai şi iad, ci există doar materia. Continuă să citești →

PREDICA LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI (CRUCEA LUI HRISTOS ŞI CRUCILE NOASTRE)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

CRUCEA LUI HRISTOS ŞI CRUCILE NOASTRE  

„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8, 34) 

Am sărbătorit, iubiţii mei, praznicul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, pentru care Biserica noastră a cântat ,,Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Pentru Cruce poeţii Bisericii au alcătuit imne, iar Sfinţii Părinţi, de la cei mai vechi până la cei mai noi, au împletit cuvinte de laudă.

Cinstita Cruce o iubea şi o cinstea şi Sfântul Cosma Etolianul, care a primit mucenicia în anii sclaviei. Atât de mult o avea la evlavie, încât oriunde mergea ridica o cruce mare de lemn şi sub umbra ei predica; şi împărţea pretutindeni cruciuliţe care fac minuni.

***

Iubiţii mei, despre cinstita Cruce vorbeşte şi Evanghelia de astăzi. Cum începe? ,,Cine voieşte să vină după mine…” (Marcu 8, 34). ,,Cine voieşte”, zice. Nu forţează pe nimeni Hristos, nu îl ia de ureche să-l bage în staul, ca pe o oaie – ca pe o căpriţă -, ci îl lasă liber pe om. Dacă vrei, crezi în Hristos, dar dacă nu vrei, nu crezi. Continuă să citești →

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

Crucea – semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

dumitru-staniloae-portret

(Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

[…] Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea acestei dispoziţii, crucea ne deschide ochii şi calea spre Dumnezeu, ne face creaţia transparentă pentru Dumnezeu.

 

Crucea de fapt pune totuşi în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa lui Dumnezeu şi legătura cu El şi prin aceasta sfinţeşte creaţia, sau o face să ne umple de putere şi de lumina lui Dumnezeu.

1. Crucea ca mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei şi a omului în Dumnezeu

Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. […]
În general, suferinţa şi moartea în această lume arată insuficienţa ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că suferinţa şi moartea nu sunt un blestem, în calitatea lor de consecinţe ale păcatului, ci şi mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.

Dar numai în Hristos suferinţa şi moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului şi de biruinţă asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea şi moartea neamestecate cu păcatul.

După căderea de la început, nevoile omului care trebuie satisfăcute de lume au câştigat asupra lui o forţă atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu şi de semenii săi şi se ataşează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinţii Bi-sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om aşa de tare, că el accepta toate laşităţile şi compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.

Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morţii pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viaţă şi a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dumnezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuinţelor Sale şi în suportarea morţii o forţă excepţională, prin care a învins aceste afecte, eliberând natura omenească de păcat şi făcând-o să învie din morţi. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuşi întărea natura umană asumată pentru o satisfacere şi a suporta aceste afecte de păcat, deşi puterea dumnezeiască nu făcea inutil efortul naturii omeneşti.
Continuă să citești →

COMPLETĂRI LA SINAXARUL DIN 21 SEPTEMBRIE

COMPLETĂRI LA SINAXARUL DIN 21 SEPTEMBRIE:

POMENIREA CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU IOSIF CARE S-A NEVOIT ÎN MĂNĂSTIREA ZAONIKIEV

Ilarion, un sătean rus din Ombukovo, regiunea Vologda, trăia o viaţă simplă şi în osteneli până în ziua în care l-a vizitat Domnul şi l-a încercat, lipsindu-l de lumina ochilor. În ciuda încercării acesteia, sfântul nu a deznădăjduit. Cerceta bisericile din regiune şi cerea să se facă pentru el rugăciuni şi Liturghii. Şi la o Sfântă Liturghie i-a apărut Sfântul Cosma şi i-a promis că în curând va fi vindecat. La următoarea i s-au arătat împreună Sfinţii fără-de-arginţi Cosma şi Damian şi i-au spus că au fost trimişi de Maica Domnului, care voia să-l vindece.

I s-a arătat atunci o icoană a Născătoarei de Dumnezeu înconjurată de raze luminoase şi un glas venind de la icoană i-a poruncit să fie curăţat acel loc şi să se înalţe pe el o cruce. Imediat ce Ilarion i s-a închinat, a fost vindecat şi plin de bucurie duhovnicească s-a întors în sat, ca să istorisească minunea. Sătenii au curăţat imediat locul, au înălţat o cruce şi au construit o bisericuţă, unde au aşezat icoana. De atunci, au început să aibă loc multe minuni, iar episcopul regiunii a ridicat acolo o mănăstire. Chiar dacă primul a fost tuns monah Ilarion, el a refuzat demnitatea de egumen, simulând o neputinţă duhovnicească. Treizeci de ani a trăit în mănăstire cu smerenie şi în nevoinţe ascetice, cunoscute doar de Dumnezeu. Lungile nopţi de iarnă le petrecea în priveghere, rugându-se drept înaintea icoanei făcătoare de minuni. Cuviosul Iosif a adormit în pace pe 21 septembrie 1612, slăvindu-l pe Dumnezeu pentru toate lucrurile minunate la care a fost martor ocular. A fost înmormântat în bisericuţa Născătoarei de Dumnezeu, unde au continuat să se săvârşească multe minuni.

POMENIREA CUVIOSULUI DANIIL DIN ŞUJGORSK

Monah al mănăstirii Cuviosului Corneliu din Komel (vezi sinaxarul pe 19 mai), Cuviosul Daniil a trăit singur, nevoindu-se în linişte până la adormirea sa (secolul XVI), într-o desăvârşită tăcere.

POMENIREA CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU IONA SAVAITUL, TATĂL CUVIOŞILOR TEODOR ŞI TEOFAN „SCRIŞII”

SF. IONA, TATĂL SCRIŞILOR

Cuviosul Iona a fost părinte după trup al Sfinţilor fraţi Teofan (pomenit pe 11 octombrie) şi Teodor (pomenit pe 27 decembrie) “Scrişii”. La o vârstă înaintată s-a stabilit în Lavra Sfântului Sava, unde a fost tuns monah. Fiind foarte evlavios a ajuns la culmea virtuţii – dragostea, şi a fost cinstit cu vrednicia de preot. Dumnezeu i-a răsplătit viaţa curată cu harisma minunilor. A adormit în pace la adânci bătrâneţi.

POMENIREA SFÂNTULUI MUCENIC EVSEVIE,
CARE DE SABIE S-A SĂVÂRŞIT

Sfântul Evsevie era originar din Fenicia. De unul singur s-a înfăţişat înaintea guvernatorului închinător la idoli şi i-a spus: “Ce-i lucru acesta nebunesc, ce-l faci, stăpâne, de prigoneşti turma lui Hristos! Potrivit căror legi pedepseşti?”. Acesta, stupefiat şi mânios de îndrăzneala sfântului, a poruncit călăilor să-l spânzure pe atletul lui Hristos, să-i sfâşie coastele şi să îi frece rănile cu pânzeturi de păr pline cu sare. Mucenicul primea pedepsele cu veselie, bătându-şi joc de ighemon. Atunci, insistând, i-a spus: ”Nu vei scăpa nici de mâna călăului, nici de sabia ascuţită”; şi a poruncit să-l decapiteze, oferindu-i lui Evsevie deplinătatea bucuriei, adică întâlnirea lui cu Domnul.

POMENIREA SFINŢILOR MUCENICI EVSEVIE, NESTAV ŞI ZINON FRAŢII ŞI A LUI NESTOR MĂRTURISITORUL

În vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), locuitorii Gazei, fanatici închinători la idoli, s-au răsculat împotriva creştinilor din cetate. Mânia lor şi-au îndreptat-o şi împotriva a trei fraţi după trup, Evsevie, Nestav şi Zinon, care se distingeau prin evlavia lor.
În timp ce sfinţii se ascundeau în casa lor, zeloţii idolilor i-au descoperit, i-au biciuit şi i-au aruncat în închisoare. Mulţimea ieşită din minţi s-a adunat la teatrul din cetate şi mărturisea fals împotriva celor trei fraţi, că ar fi hulit chipurile pe zei şi ar fi cerut desfiinţarea idolatriei. Îndemnându-se unul pe altul împotriva mucenicilor, au alergat cu toţii ca nişte revoluţionari la închisoare, i-au scos cu forţa şi, târându-i pe pământ, îi loveau unii cu lemne, alţii cu pietre, iar alţii cu orice găseau. Atât de mare era nebunia mulţimii, încât şi femeile ieşeau din casele lor şi-i împungeau cu instrumentele cu care ţeseau şi coseau. Dar şi bucătarii din piaţă, unii le aruncau apă fiartă din oale, în timp ce alţii îi străpungeau cu suvle ascuţite. După ce le-au spart şi le-au zdrobit cinstitele capete, i-au târât în afara cetăţii şi i-au ars în locul în care aruncau leşurile animalelor.
O creştină evlavioasă a adunat noaptea cu atenţie oasele sfinţilor şi le-a încredinţat nepotului ei, care se numea şi el Zinon. Când mai târziu acesta a devenit Episcop al Gazei, a zidit o biserică şi le-a aşezat lângă moaştele Sfântului Nestor Mărturisitorul, compatriotul şi prietenul celor trei fraţi, care mărturisise cu puţin timp înainte. Concetăţenii închinători la idoli îl arestaseră şi pe el pentru că era creştin, îl biciuiseră fără omenie şi-l târâseră pe pământ. În timp ce încă respira, l-au aruncat la porţile cetăţii, ca să moară acolo neajutorat. Câţiva creştini însă l-au luat pe ascuns şi l-au dus în casa lui Zinon. În timp ce acesta îi tămăduia rănile, Nestor şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

(Trad. Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe)

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI A SF. LUCA AL CRIMEEI: IA-ŢI CRUCEA ŞI MERGI DUPĂ HRISTOS

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI A SF. LUCA AL CRIMEEI:

IA-ŢI CRUCEA ŞI MERGI DUPĂ HRISTOS

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul că dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta îl vom pierde. Prin urmare ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie. Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne dă Domnul la această nedumerire:

Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi ur­meze Mie. Continuă să citești →

21 septembrie: VIAŢA SFÂNTULUI PROOROC IONA

21 septembrie: VIAŢA SFÂNTULUI PROOROC IONA

sf-pr-iona

 

Sfântul prooroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui prooroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie proorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dânsul, că vadra de făină n-a scăzut şi urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat în casa ei prin venirea proorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi a zis văduva către Ilie: „Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” Iar Ilie a zis: „Dă-mi fiul tău”. Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?” Şi suflând de trei ori peste copil a strigat către Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III, Regi 17, 18-21). Continuă să citești →

21 septembrie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. AP. CODRAT (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο Αποστόλου Κορδάτου – 21 ΣΕΠΤΕΜΒΡΙΟΥ

TROPARUL ŞI VIAŢA SF. AP. CODRAT

21 septembrie

 Pomenirea Sfântului Apostol Codrat.

Sfîntul Apostol Codrat era unul din cei şaptezeci de apostoli. El a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu în Atena şi în Magnesia, unde a fost şi episcop şi pe mulţi i-a adus cu învăţăturile sale la lumina dumnezeieştii cunoştinţe şi a fost după cuvîntul lui Sirah: „Ca o stea de dimineaţă în mijlocul norilor”. Pentru că norii întunecoşi păgîneşti nedumnezeieşti erau cele străine faţă de lumina dreptei credinţe. Şi şedea poporul acela în întuneric şi în umbra morţii. Iar sfîntul apostol Codrat, cu cuvîntul lui Dumnezeu strălucindu-le lor ca o lumină mare, le-a luminat lor întunericul, a surpat jertfele cele spurcate, a sfărîmat idolii şi a risipit capiştele cele drăceşti cu rugăciunea. Şi precum steaua magilor celor de la răsărit, aşa şi el a arătat popoarelor calea cea spre Hristos. Şi precum luceafărul cel de dimineaţă aduce după sine soarele, aşa şi el a adus în lume lumina cea mare a credinţei şi a luminat sufletele omeneşti cele întunecate. Dar întunericul totdeauna urăşte lumina. Pentru că cei fără de Dumnezeu, văzîndu-şi idolii călcaţi de sfîntul Codrat, şi duhurile izgonite şi păgînătatea lor dezrădăcinată, au rînduit prigoană mare asupra apostolului şi ca pe un alt Ştefan au voit să ucidă cu pietre pe sfîntul Codrat. Dar, lovit fiind cu pietre, a fost păzit viu cu darul lui Hristos. Continuă să citești →

21 septembrie: Bătrânul Ioachim Balasie Vatopedinul (+1988)

Bătrânul Ioachim Balasie Vatopedinul (+1988)

Gerontas-Ioakeim-Monaxos-Theodoros-Vatopaidinou-Kelliou-Analipseos-Karyes-Ag-Oros in

Bătrânul Ioachim împreună cu ucenicul său, Theodor, la Chilia vatopedină a Înălțării (din Karyes), cu puțină vreme înainte de adormirea Bătrînului Ioachim

Fericitul Bătrân Ioachim era un aghiorit autentic. O iubea mult pe Maica Domnului, pe Sfinții Părinți aghioriți, Sfântul Munte și istoria lui. Se distingea prin râvna, dragostea de carte și de virtuți. Evita grijile și cuvintele multe. Era îngăduitor, smerit și un bun monah. Sărăcia în care viețuia i-a îmbogățit inima. Deși a fost adeseori judecat, el n-a judecat pe nimeni.

Gheronda Ioachim, după numele său de mirean Ioan Balasie, s-a născut în 1893, în satul Dafni, din provincia Kalávrita, din părinți evlavioși și cu mulți copii, fiind cel mai mare dintre cei opt frați ai săi. Nici nu merge încă la școală și-și exprimase deja dorința de a deveni monah, lucru neobișnuit pentru un copil de vârsta sa. După absolvirea școlii gimnaziale a lucrat într-o băcănie din Patra, unde l-a cunoscut pe vrednicul de pomenire Ghervásios Paraschevópoulos († 1964), păstrând o strânsă legătură cu acesta.

Continuă să citești →