Απολυτίκιο της Αγ. Μαρίνης – 17 ΙΟΥΛΙΟΥ
TROPARUL ŞI VIAŢA SF. MC. MARINA
17 iulie

Sfînta Mare Muceniţă Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi de neam bun, dar nu binecredincioşi, fiind întunecaţi cu păgînătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, rămînînd orfană şi în scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copiliţa, fiind hrănită şi venind în vîrstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creştinilor, preoţii şi clericii, învăţătorii cuvîntului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăţi, alţii prin munţi şi peşteri, iar alţii prin sate, printre oamenii cei proşti. Ei se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învăţau sfînta credinţă în taină şi pe mulţi întorceau de la înşelăciunea idolească la creştinătate. Continuă să citești







Aceasta mucenita a trait pe vremea Împaratului Diocletian, tragându-se cu neamul din Iconia. Din pricina prigonirii crestinilor, a luat pe Fericitul Chiric, în vârsta de trei ani, si a mers la Seleucia. Aflând însa si acolo aceeasi pornire împotriva crestinilor, a venit la Tarsul Ciliciei, unde chinuia pe crestini ighemonul Alexandru, om crud si salbatic la fire. Acesta, prinzând pe Mucenita Iulita, a batut-o, luând si copilul de la dânsa. Dar neputând ighemonul sa-l traga la sine cu maguliri si cu mângâieri, caci copilul se uita întins la maica sa, si abia putând vorbi, chema numele lui Hristos, ighemonul l-a lovit cu piciorul în pântece, si l-a aruncat de pe scari. Lovindu-se cu capul de zid, copilul si-a spart capul, si asa si-a dat sfârsitul. Iar fericitei Iulita, dupa multe chinuri, nevrând ea sa se lepede de Hristos, i s-a taiat capul si asa a luat cununa muceniciei. 




Cuviosul Rafail a fost trimis de mănăstire în actualul oraș Zrejanin din regiunea Banatului, unde mănăstirea Hilandar avea un metoc. Acolo s-a nevoit aspru, nu doar pentru împlinirea slujirii care i s-a încredințat, ci și în toată nevoința monahicească, mai ales în rugăciune și post. A viețuit într-o mică colibă și în aceasta a și adormit cu pace întru Domnul și a fost îngropat.

