.
.
Am aflat de pe internet despre declaraţia din 27– 09-2012 a Înaltpreasfinţitului Ioan, Mitropolitul Pergamului, în urma răspunsului meu la o anterioară scrisoare de-a sa.
Îmi pare rău că sunt nevoit să urmez procedura sa de a acţiona şi să răspund la neobişnuita tactică a Înaltpreasfinţitului şi la neobişnuitul mod în care acţionează în cazul de faţă şi mai ales că până acum nu a răspuns la criticile negative pe care i le-au făcut profesori academicieni şi confraţi de-ai săi pentru tezele pe care când şi când le susţine.
Voi scoate în evidenţă patru puncte anume pe care el le expune prin declaraţia sa.
1. Voinţa este o însuşire a firii şi nu a persoanei
În cunoscutul meu referat din cadrul Simpozionului Sfintei Mitropolii de Pireu tratez tema „ontologiei persoanei” şi semnalez că această temă constituie o „teologie post-patristică.”
Într-un paragraf anume am descoperit părerea kakodoxă [eretică] cum că „aşa-numita libertate a persoanei are valoare, deoarece depăşeşte necesitatea firii, că firea e în legătură cu necesitatea şi voinţa cu persoana”. Din această perspectivă am expus două fraze ale Înaltpreasfinţitului Ioan, Mitropolitul Pergamului, în legătură cu părerea lui despre „voinţa liberă a Tatălui” [«ελευθέρου θελήματος του Πατρός»] şi la „conceptul de voinţă” [«τήν έννοια της βουλήσεως»]. Le expun mai jos:
”Voinţa liberă a Tatălui este cea din care izvorăşte ipostasierea treimică al lui Dumnezeu, se ipostaziază firea în Dumnezeul Treimic… Conceptul de voinţă are exact înţelesul de alegere [επιλογή]”.
Înaltpreasfinţitul Ioan, Mitropolit de Pergam, îşi exprimă în scrisoarea sa « uimirea », deoarece a avut loc o re-formulare [refabricare] a textului său. Însă toate cele pe care le-am scris în scrisoarea mea anterioară către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ioan de Pergam sunt absolut valabile şi le reiau pentru a fi deplin înţelese:
”Fraza pe care o semnalaţi (i-am scris Înaltpreasfinţitului Ioan de Pergam) – „Conceptul de voinţă are exact înţelesul de alegere [επιλογή]” – o atribuiţi oamenilor, adică posibilităţii de alegere ce poate fi exercitată de oameni.
Dar în respectivul meu text, mă interesa mult, şi accentuez asta insistent, că voinţa [η θέληση-βούληση], atât în Dumnezeu, cât şi la oameni, este legată de fire, este o însuşire a firii şi nu a persoanei, pe când opţiunea, adică alegerea – care nu există în Dumnezeu, ci numai la oameni – aparţine ipostasului-persoanei.
Aceasta este o temă de o importanţă capitală: că şi la oameni voinţa [η βούληση] nu înseamnă alegere, ci o însuşire a firii lor. Alegerea este în legătură cu opţiunea.”
Prin această semnalare nu m-am eschivat deloc – aşa cum susţine Înaltpreasfinţitul în declaraţia sa -, ci am subliniat că din perspectiva ortodoxă nu putem să vorbim despre „voinţa liberă a Tatălui”, nici nu putem spune că „conceptul de voinţă are exact înţelesul de alegere [επιλογή]” la Dumnezeu şi la oameni.
Aceste două expresii sunt eronate din perspectivă ortodoxă, aşa cum reiese din învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul şi am analizat într-un text de-al meu anterior.
Voinţa [βούληση], atât în Dumnezeu, cât şi la om, este o însuşire a firii şi nu a persoanei, iar opţiunea la om este o dovadă a alegerii şi nu a voinţei [της βουλήσεως].
Aceasta fusese tema principală care m-a interesat în acest caz. În acest punct nu a avut loc nici o reformulare, dar înţeleg bine motivele pentru care a fost deranjat Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ioan de Pergam şi şi-a pierdut cumpătul.
Şi chiar dacă aş fi expus aceste două fraze ale lui separat – fără puncte de suspensie – esenţa temei nu s-ar fi schimbat, deoarece voinţa [η βούληση–θέληση] în Dumnezeu şi la oameni este o însuşire a firii şi nu o alegere a persoanei.
Să nu încerce Înaltpreasfinţitul să creeze dileme pentru a se abate de la esenţa temei.
Lucrul acesta nu s-a întâmplat nici din omisiune (în sensul de neatenţie), nici deliberat (în sensul de re-formulare intenţionată). Am vrut să fac referinţă la învăţătura kakodoxă [eretică] că voinţa creează alegerea.
În plus, în declaraţia Înaltpreasfinţitului se observă că se contrazice singur, pentru că pe de o parte respinge intenţia mea de a nu falsifica textul său – când scriam „nu am avut nici o intenţie să fac aşa ceva” – cu justificarea „ca şi cum ar avea importanţă intenţia şi nu fapta”, iar pe de altă parte el însuşi, în următorul paragraf al declaraţiei lui, se referă la intenţia mea: „Intenţia mea, sincer, nu a fost, nici nu este să îngreunez poziţia Înaltpreasfinţitului”. Nu pot să explic acest comportament dublu referitor la « intenţiile » amândurora.
Prin urmare, referitor la cele precizate de mine până acum şi în special la cele la care voi face referire în continuare, îl rog respectuos pe Înalpreasfinţitul Ioan să-şi retragă cele spuse despre „falsificarea tezelor” sale, pentru că aşa ceva este jignitor la adresa persoanei mele.
