Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, aflată în purtarea de grijă a maicilor de la Mănăstirea Bistrița – județul Vâlcea, ocupă un loc particular printre celelalte peșteri din țara noastră. Numele acesteia nu vine de la locul de nevoință al sfântului, ci de la faptul că aici se adăposteau, în vreme de necaz, Sfintele sale Moaște.
Bogdan Mateciuc
Legături:
* * *
În cei aproape 1100 de ani de existentă ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de două ori, în timpul Cruciadei a patra din 1204 şi atunci când bizantinii l-au recucerit câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, imperiul a fost redus treptat de către o nouă ameninţare, Imperiul Otoman.
Imperiul în vremea lui Iustinian, veacul al şaselea
După ce împăratul Iustinian reuşise, în veacul al şaselea, să recucerească teritorii pierdute şi să facă din nou din Mediterana, pentru ultima oară, un lac roman, în 1453 „imperiul” nu era altceva decât cetatea Constantinopolului şi o porţiune din Peloponez (cu centrul în cetatea Mistra). Constantinopolul era deja înconjurat din toate părţile de otomani. Decimat de Cruciada a patra, de războiul civil din 1341-1347 urmat de ciuma bubonică, imperiul consta acum din mai multe sate înconjurate cu ziduri, separate de câmpii vaste, toate înconjurate de zidurile ridicate de împăratul Theodosius în veacul al patrulea. Administraţia provinciilor era nefuncţională, Thracia fiind controlată de nişte feudali care, în ciuda avuţiilor lor, nu-şi plăteau dările către centru.
La lumină dialogurile dintre Fanar şi Atena
pe tema autocefaliei Bisericii din Ucraina
Miercuri, 16 mai 2018
Autor: Emilios Polyghenis
Patriarhia Ecumenică pare hotărâtă să meargă până la capăt în privința chestiunii acordării autocefaliei Bisericii Ucrainei.
Romfea.gr face public în exclusivitate conținutul dialogurilor pe care le-a avut delegația Patriarhiei Ecumenice cu cea Bisericii Eladei în privința temei arzătoare care amenință să dezbine Ortodoxie.
Potrivit cu cele transmise de reprezentanții Patriarhiei Ecumenice Arhiepiscopului Ieronim și membrilor Sfântului Sinod, Patriarhul Bartolomeu pare a fi hotărât să treacă la acordarea autocefaliei Ucrainei.
Nicușor Deciu
„Am atâtea lucruri de făcut, atâtea probleme de rezolvat pentru ziua de mâine; copiii, serviciul, telefoane de dat, de făcut aprovizionarea casei etc., simt că-mi plesneşte capul!“ De câte ori nu am auzit şi nu am rostit aceste cuvinte, aproape fără a conştientiza că acest lucru este de fapt o nesocotire a îndemnului Mântuitorului de a nu ne îngriji de ziua de mâine (cf. Matei 6, 34). Cu toată consimţirea asupra valabilităţii poruncii dumnezeieşti, sunt absolut sigur că oricine, cel puţin într-o anumită perioadă a vieţii, face teribila experienţă a grijilor, a îngrozitoarei presiuni pe care acestea le exercită asupra sufletului omenesc. Dar socotesc că fie şi numai o singură şi neînsemnată grijă este în stare să dărâme un suflet necăjit sau neputincios, care nu sesizează pericolul ascuns în spatele strategiei grijii. Aceasta pentru că totdeauna grija te propulsează prin aspectul ei activ în viitor. Grija ne scoate din momentul prezent şi ne secătuieşte de energie prin amplificarea de necontrolat a gândurilor şi a planurilor pentru ceea ce vom face cândva, lipsindu-ne de trăirea deplină aici şi acum. De aceea şi Mântuitorul nu învaţă să nu ne îngrijim de anumite lucruri necesare, complicate sau de mare importanţă, ci de nimic din cele ale lumii, dându-ne în acest fel soluţia pentru felul cum poate fi retezat din rădăcină tot stresul cotidian. Şi înclin să cred că la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de proiectele pe termen lung care vizează afaceri sau persoane. Continuă să citești
Sătul să explic în privat de ce nu serbez pe nimeni de 8 martie, după ce am publicat mai multe texte pe subiect şi în ROST, reiau aici o foarte bună desluşire făcută de prietenul Răzvan Codrescu:
„Toată lumea s-ar cădea să cunoască adevărata poveste a zilei de 8 martie (demagogic numită “internaţională”, căci n-au sărbătorit-o oficial, după modelul Sovietelor, decît ţările din fostul “lagăr socialist”, iar în restul lumii numai anumite cercuri de stînga, marxiste sau marxizante). Continuă să citești
„Luni, 3 ianuarie 2000:
Slavă Domnului că am ajuns şi în anul 2000, an aşteptat de toată lumea, ca să aducă o viaţă prosperă, dar eu aş zice să fie un an binecuvântat cu roade duhovniceşti. Pentru prima dată, am avut ocazia ca în ziua întâi să sfinţesc un paraclis la Schitul Sfântul Vasile cel Mare, în Moldova-Suliţa, cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului’’. Am slujit şi în 2 ianuarie (duminica) tot aici. Au venit credincioşi atât în prima zi, cât şi în a doua zi. N-am observat nimic din obiceiurile Anului Nou, ci parcă nici n-ar fi fost şi m-am bucurat c-a fost aşa.
Să mulţumim lui Dumnezeu c-am ajuns şi în acest an. Ceea ce este mai curios pentru mine este că simt povara anilor de 76. Nu-mi dau seama că aşa trebuie să fie la această vârstă, dar văd c-am obosit şi seara de-abia mă mai mişc. Trebuie să meditez mai mult la ziua cea mare când va trebui să părăsesc această lume şi să mă duc acolo unde merg toţi muritorii; dar unde voi fi rânduit, numai Dumnezeu ştie, că sunt un păcătos.”
(sursa: JURNAL, ms.)
Numai anumiți preoți aveau voie să intre în templul propriu-zis, adică în sanctuar, iar în Sfânta Sfintelor, doar arhiereul intra, o singură dată pe an, în ziua ispășirii.
De fapt, există o singură scenă în Noul Testament care se petrece în interiorul templului: întâlnirea cu îngerul a preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care fusese desemnat, prin tragere la sorți, să intre în templu și să ardă tămâie pe altarul de aur (Luca 1, 9).
În imaginea de mai jos, se poate observa cum era împărțit sanctuarul.
În prima încăpere, numită Sfânta, intra preotul ca să tămâieze și aici se aflau candelabrul cu șapte brațe, masa punerii pâinilor și altarul tămâierii. Cea de-a doua încăpere, numită Sfânta Sfintelor, era despărțită de Sfânta printr-o catapeteasmă realizată din materiale textile, pe care erau brodate chipuri de heruvimi. Din păcate, aici nu se mai afla chivotul legii, ca în templul lui Solomon, ci era o cameră goală.
Prin „templu” nu se înțelegea doar sanctuarul.
Dar, prin denumirea de „templu”, evreul nu înțelegea doar sanctuarul, ci și toate celelalte dependințe ale templului. De pildă, în ziua de astăzi, când spunem „mănăstire”, nu ne referim doar la biserica mănăstirii, ci la întregul complex monahal. Așa și templul: în jurul sanctuarului era un întreg complex de construcții, care erau destinate cultului divin public.
În partea de nord a Peloponezului, pe drumul ce face legătura între Diakofto și Kalavrita, între pădurile dese de pin şi defileurile abrupte ale muntelui Chelmos, se află vechea Mănăstire Mega Spileo.
Socotită drept cea mai veche vatră monahală a Greciei, Mega Spileo adăposteşte până astăzi sute de moaşte de sfinţi. Însă cea mai cinstită comoară a mănăstirii este o foarte veche icoană în relief a Maicii Domnului ‒ după tradiţie, una dintre cele 70 de icoane pictate de Sfântul Luca.
Sfinţii ctitori Simeon şi Teodor
Întemeietorii mănăstirii au fost doi fraţi, Simeon şi Teodor, născuţi în Tesalonic la începutul veacului al IV-lea. Proveniţi dintr-o familie cucernică şi educată, tinerii au învăţat teologia, filosofia, retorica şi poezia. Insuflaţi de nevoinţele pustiei, care înfloreau la acea vreme, ei au îmbrăţişat monahismul şi au vieţuit pe rând în Muntele Olimp, Muntele Ossa şi Muntele Pelion. Apoi au călătorit în Ţara Sfântă şi pe Muntele Sinai. La întoarcerea din Sinai, au fost sfinţiţi preoţi de către Episcopul Maxim al Ierusalimului. Pe când se aflau încă în Ierusalim, cei doi tineri monahi au avut acelaşi vis în care Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Apostoli Pavel, Andrei şi Luca, le-a poruncit să meargă în Ahaia pentru a găsi o icoană de-a ei, sculptată acolo de Sfântul Luca. Primind binecuvântarea episcopului, ei au pornit spre coasta nord-estică a Peloponezului, creştinată de aceiaşi trei ucenici propovăduitori ai Evangheliei: Sfântul Pavel în Corint, Sfântul Andrei în Patras şi Sfântul Luca în ţinuturile din afară ale Ahaiei.
Joi, 5 octombrie 2017
Arheologii turci susțin că au descoperit mormântul Sfântului Nicolae în fundația unei biserici
Demre (Myrele din antichitate) se află în regiunea Antalya și este orașul în care a trăit cea mai mare parte a vieții sale, în secolul al IV – lea d.Hr., Sfântul Nicolae.
Cemil Karabayram, conducătorul Autorităţii pentru Monumente din Antalya, a declarat că mormântul a fost descoperit în timpul unor scanări electronice, care au arătat spații goale sub o biserică.
Γράφει ο Αιμίλιος Πολυγένης
Τριήμερη προσκυνηματική επίσκεψη στο Άγιον Όρος, πραγματοποιεί ο νέος Πρόεδρος της Μολδαβίας κ. Ίγκορ Ντόντον.
Ο Πρόεδρος επισκέπτεται το Περιβόλι της Παναγίας σεμνά, πλαισιούμενος μόνο από φίλους και συνεργατές.
Αξίζει να σημειωθεί ότι ο Πρόεδρος της Μολδαβίας, ζήτησε να εισέλθει στο Άγιον Όρος με το πλοιάριο της γραμμής, σαν απλός προσκυνητής.
Πληροφορίες αναφέρουν ότι ο κ. Ντοντόν σε όσες Μονές επισκέφθηκε κατά την πρώτη ημέρα της επίσκεψης, τόνιζε ότι προσευχόταν για το μέλλον της χώρας αλλά και τον λαό της Μολδαβίας.
Ο Πρόεδρος Ντόντον επισκέφθηκε την Μονή Αγίου Παύλου, τον Παπα-γιάννη στην Αγία Άννα, την Ιερά Μονή Διονυσίου, καθώς και την Μονή Ξηροποτάμου.
Αυτή την ώρα ο Πρόεδρος της Μολδαβίας βρίσκεται στην Ι.Μ. Αγίου Παντελεήμονος, όπου θα παρακολουθήσει την Ιερά Αγρυπνία και θα διανυκτερεύσει.
SURSA, http://www.romfea.gr/agioritika-nea/16183-o-proedros-tis-moldabias-sto-agion-oros-foto
Legături:
Ziua de 8 martie este intemeiata in 1910, de Clara Zetchin (nascuta Asser), la Conferinta Femeilor Socialiste de la Copenhaga. Era o mutare importanta pe care o facea Internationala Socialista, prin crearea unei sarbatori pentru femeia-revolutionar. Comunistii, revoltati impotriva lui Dumnezeu si a randuielilor puse de Acesta in lume, voiau sa inroleze alaturi de ei si femeile. Intai de toate le-au oferit o zi a feminitatii pagane, o sarbatoare buna pentru dezlimitarea patimilor si slavirea femeii, adica a fapturii, negandu-l pe Creator. Continuă să citești
De multe ori spunem, că cutare sau cutare este deștept. A făcut una, a făcut alta. Da, el a făcut, dar a făcut el ceva unic, cu adevărat și de neprețuit pentru sufletul său? A făcut el acest lucru? Dacă nu a făcut, atunci unde este logica? Se spune: ‘”El a făcut investiții,,. Bine, a făcut investiții pentru 40-50 ani, dar pentru perioada de mai apoi, a ,,investit,, ceva? El s-a gândit, că există viață veșnică, că există viață și după moarte, această întrebare el a hotărât-o? Aici se rezumă înțelepciunea, aici se vede cu adevărat omul deștept. Continuă să citești
Fanatismul religios nu este admis! Sa nu credeti ca fanaticii sunt oameni credinciosi! Este o mare inselare! In momentul in care le vezi pe toate imbrobodite si cu fustele pana-n pamant, dar pline de draci si de rautate si ele o fac pe fanaticile! Nu-s fanatice! Sunt viclene! Continuă să citești
Pr. Octavian Moșin: Este păcat să sărbătorim Anul Nou?
Deşi marea majoritate a oamenilor nici nu-şi pun astfel de întrebări, pentru care Revelionul „e ceva sfânt”, este o bună parte a lumii mai evlavioasă, care are rezerve sau chiar este contra acestei sărbători. Astfel, pe unii îi prinzi în minuţioase pregătiri, alţii, însă, stau închişi şi trec în „opoziţie”.
Cum ar fi corect să procedăm mai creştineşte? Continuă să citești
[Trei poezii despre cei trei magi din Răsărit şi intreitele lor daruri aduse Puncului Hristos scrise de poetul crestin Vasile Voiculescu. In prima, autorul face referire stricta la cele trei personaje biblice, in cea de-a doua autorul se transpune poetic in rolul de „nou mag”, iar in ultima arata cum au slujit intreitele daruri vanzarii, ingroparii si prohodirii Mantuitorului Iisus Hristos. – dan.camen.]
MAGII [1]
de Vasile Voiculescu
Pe urma stelei strălucite ce-a izvorît din infinit
Trei magi, sătui de contemplare, încălecară, şi-au pornit…
Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,
Ci s’avântară ‘n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.
Deşi din porţile cetăţii un pas afară n’au făcut,
Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum deapururi cunoscut. Continuă să citești
Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă şi în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. “Nu credeam să învăţ a muri vreodată, veşnic tînăr, înfăşurat în manta-mi, fruntea mea înălţam visător la steaua singurătăţii”. Iată strigătul, dar şi scîncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: “Nu credeam să învăţ a muri vreodată!”Stupefierea lui în faţa morţii. Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinţa din cauza ei. Dar şi consolarea fără ieşire, “învăţarea” pasivă “de a muri”. Omul abia “a învăţat a muri”, că a şi uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa şi-o înalţă “la steaua singurătăţii”. Continuă să citești
Am să vă spun o poveste… Se făcea că într-o împărăţie, regele de moarte s-a îmbolnăvit. Doctori, vraci, ghicitori, şamani, toţi căutau vindecarea mai marelui, însă fără izbândă. Până într-o zi când apare de nicăieri un bătrânel într-un toiag, ce a adus o veste bună: „Măria Sa se va vindeca doar dacă va purta o zi cămaşa unui om fericit”.
Sub impulsul momentului, armata întreagă s-a mobilizat să găsească preţiosul leac. Au mers întâi la miniştri ţării – „Dacă mă gândesc bine, nu cred că sunt fericit – grija ţării, a ministerului, a propriilor afaceri, grija de a rămâne în funcţie…”, au spus pe rând toţi miniștrii.
Au mers la boieri…apoi la arendaşi, apoi la ciocoi, apoi la dascăli, la filosofi. Nu era de găsit cămașa omului fericit!
Cu buza umflată, armata se întorcea deznădăjduită – regele era pierdut. La ceas de seară, în drum spre împărăţie, un general a văzut pâlpâind o candelă la un ochi de geam. Un bordei curat văruit, un gard, o portiţă, câteva flori şi două straturi. O mică gospodărie. Când au intrat au găsit un bătrânel ce cina cu baba sa, la lumina candelei. „Moşule, spune mata, eşti fericit?” „Păi cum să nu! Atât timp cât suntem sănătoşi, Dumnezeu ne iubeşte, copii şi nepoţii sunt bine, suntem cei mai fericiţi!”
BEBELUȘUL POATE SEMĂNA CU PRIMUL PARTENER AL MAMEI CHIAR DACĂ EA A RĂMAS ÎNSĂRCINATĂ CU ALT BĂRBAT
Telegonia este o teorie demonstrată cu ajutorul geneticii, care susţine că primul partener sexual din viaţa unei femei este, de fapt, tatăl genetic al copiilor sai. De aici, reiese ideea că, indiferent de bărbatul cu care femeia rămâne gravidă, copilul ar putea semăna cu primul ei partener. Mai mult, fiecare partener sexual contribuie la dezvoltarea structurii ADN-ului ai copiilor săi.
Telegonia a fost dovedită de biologul şi filosoful francez Felix Le Dantec. Cel mai concludent exemplu este cel al unei iepe care a fost împerecheată cu un mascul zebră. Bineînţeles că nu a rezultat nimic, pentru că genomurile celor două specii sunt incompatibile, dar, mai târziu, când aceeaşi iapă a fost împerecheată cu un cal, spre surprinderea tuturor, mânjii au ieşit vărgaţi! Această întâmplare a fost, de fapt, punctul de pornire al teoriei telegoniei.
Cromozomii au capacitatea de a memora informaţie și pe cale cale ondulatorie, adică prin undele emise de molecule şi de atomi. Cercetările au arătat că spermatozoizii zebrei au rămas o vreme în corpul iepei, apoi s-au ventilat. Rămași sub formă de corpusculi ondulatorii, adică informaţii ce rămân în memoria celulelor, aceştia ies la iveală mai târziu. La fel stau lucrurile şi în genetică umană.
Copii „ai leleli”
Geneticienii au explicat și cum a fost posibil să vină pe lume un copil negru rezultat dintr-un cuplu de albi. Pentru că primul iubit al mamei fusese un bărbat de culoare, informaţia genetică rămasă intactă a influenţat structura genetică al copilului, chiar dacă acesta a fost conceput cu un bărbat alb. Telegonia este astfel o realitate, chiar dacă acest lucru nu este pe placul tuturor, iar corpul uman se supune unor legi stricte din punct de vedere genetic.
Biologii moderni găsesc o posibilă explicaţie a fenomenului telegoniei prin „allele”, o secvenţă reprezentată de poziţia ocupată de un număr din codul ADN în cromozom. Aceste secvenţe de ADN alcătuiesc codul unei gene, iar un set de „allele” dau genotipul individual. Mai exact, primul bărbat din viaţa unei femei poate avea nişte secvenţe dominante care să se „lipească” de secvenţe din cromozomii femeii, producând un efect întârziat. Coincidență sau nu, „al lele”, cum se pronunţă conform dicţionarului Encarta, posibil de origine protolatina, seamănă mult cu vorba românească străveche „al lelei”, care se referă la un copil cu tată incert.
Un motiv pentru păstrarea virginității până căsătorie
În concluzie, telegonia caută să demonstreze că păstrarea virginităţii până la căsătorie nu este doar un principiu moral, ci şi unul care ține de genetică. Informaţiile genetice dezordonate, care ajung în corpul viitoarei mame odată cu sperma străină, mai devreme sau mai târziu, determină zestrea genetică a fătului, care se naşte cu o mulţime de afecțiuni. Aceasta este cauza pentru care in ziua de astăzi copiii nu mai sunt la fel de sănătoși ca în trecut, spun cercetătorii care au studiat fenomenal telegoniei.
În prezent, femeile întrețin relații sexuale cu parteneri diferiți până să devină mame, iar informațiile genetice pozitive, dar si negative, rămân în organismul ei, influențând dezvoltarea fătului.
MEMORIA GENETICĂ A UTERULUI sau COPIII CARE VOR SEMĂNA CU PARTENERII SEXUALI AI MAMEI DIN TRECUT
sursa: https://saccsiv.wordpress.com/2014/01/24/din-nou-despre-telegonie-si-importanta-virginitatii/
