Arhive categorii: Predici

PREDICĂ LA DUMINICA A 20 – A DUPĂ RUSALII a Mitropolitului Augustin de Florina

aaa

PREDICĂ  LA DUMINICA A 20 – A DUPĂ RUSALII  

Luca 7, 11 – 16: 

“11. În vremea aceea, S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.
12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.
13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!
14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.
15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.
16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”

LACRIMI 

„Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge” 

(Luca 7, 13)

Iubiţii mei, în ciclul pericopelor evanghelice ale anului, duminica de astăzi este a treia a lui Luca. Evanghelia pe care aţi auzit-o este cunoscută. Istoriseşte una din cele mai mari minuni ale lui Hristos, minune care confirmă faptul că cel care a făcut-o este Dumnezeu, Care ţine în mâinile Sale cheile vieţii şi ale morţii (vezi Apocalipsă 1, 18).

Minunea de astăzi nu este doar o vindecare de boală, ci este o înviere de mort, a unui mort pe care-l însoţeau de acum spre ultimul lui locaş. Un mort, un sicriu, o înmormântare, doliu, lacrimi… Şi totuşi, acolo unde nimeni nu putea să dea mângâiere, se arată Marele Mângâietor, Domnul nostru, iar lacrimile încetează şi doliului îi urmează bucurie şi veselie.

Asupra acestei minuni s-ar putea insista ore întregi. Trec cu vederea însă alte momente şi rog dragostea voastră, ca să fiţi atenţi la un detaliu.

* * *

Spune Evanghelia că în spatele sicriului venea poporul. Dar din mulţime o persoană concentrează toată compătimirea Domnului nostru Iisus Hristos. Era o femeie: mama. Aceasta plângea şi era sfâşiată de durere. Strigătele ei făceau să se frângă toate inimile. Copilul ei mort era unicul. Şi nu este prima oară când plânge. A plâns şi când de tânără şi-a pierdut tovarăşul de viaţă şi l-a dus pe soţul ei mort la groapa. Acum, în acelaşi mormânt, îl conduce pe copilul ei, iar doliul ei este îndoit.

Continuă să citești →

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: CUVÂNT LA DUMINICA A III-A A LUI LUCA SAU A XX-A DUPĂ RUSALII

ARHIMANDRITUL IOIL KONSTANTAROS:

CUVÂNT LA DUMINICA A III-A A LUI LUCA SAU

A XX-A DUPĂ RUSALII 

(Luca 7: 11-16)

Pericopa Evanghelistului Luca pe care o vom asculta duminică în sfintele noastre biserici este emoţionantă, dar şi plină de credinţă.

Mama, lovită de moartea soţului ei, primeşte acum o a doua şi mai mare lovitură asupra existenţei ei, prin moartea unicului ei copil.

O situaţie cu adevărat tragică, când poate că cel mai mare ajutor, în asemenea situaţie, nu-l constituie atât cuvintele de mângîiere, cât sprijinul în lacrimi: „A plânge cu cei ce plâng”.

Dar slavă lui Dumnezeu, există şi o a doua scenă a pericopei. Întâlnirea durerii cu Însuşi Începătorul Vieţii. Iisus cunoaşte şi trăieşte mai mult decât toţi drama morţii.

Cunoaşte ca nimeni altul înfricoşătoarea „taină a morţii”. De altfel pentru asta a şi venit: ca să biruiască şi să zdrobească consecinţa păcatului, adică moartea, şi „pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul”. Continuă să citești →

14 octombrie: PREDICI TEXT, AUDIO ŞI VIDEO LA PRAZNICUL SFINTEI MAICII NOASTRE PARASCHEVA

14 octombrie: PREDICI TEXT, AUDIO ŞI VIDEO LA PRAZNICUL SFINTEI MAICII NOASTRE PARASCHEVA 

sf-cuv-parascheva-de-la-iasi_2

ORNAM1

 

ORNAM1

PS Sebastian: Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii (DESPRE PUŢINA NOASTRĂ RODIRE DUHOVNICEASCĂ)

PS Sebastian:

PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII

Lc. 8, 5-15

PILDA SEMANATORULUI,

sau

DESPRE PUŢINA NOASTRA RODIRE DUHOVNICEASCA

ORNAM1

Dreptmăritori creştini,

Parabola din evanghelia de astăzi ne prezintă pe Semănătorul, ieşit să-Şi semene ,,sămânţa” Sa. Şi au fost călcate în picioare, iar păsările cerului venind le-au mâncat. Alte seminţe au căzut pe loc pietros şi, pentru că nu au putut  face rădăcini adânci, venind soarele şi arşiţa, s-au uscat. O altă parte din seminţe a căzut între spini şi, crescând şi aceia odată cu ele, le-au înăbuşit. În fine, abia ultima parte a seminţelor a căzut în pământ bun, aducând rod: unele 100, altele 60, iar altele 30(Mt. 13, 8).

          Este pilda sau parabola Semănătorului pe care, auzind-o, în mod firesc ne punem şi noi întrbarea: De ce oare Hristos Îşi grăia învăţătura Sa în felul acesta oamenilor? Nu este singura pildă prin intermediul căreia Măntuitorul alege să-Şi facă auzită aşa învăţătura. Se cunosc zeci de parabole prin care Domnul a găsit mai potrivit să transmită astfel oamenilor adevărul, iar nu în mod direct. De ce oare? Continuă să citești →

CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE: DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus)

Rugăciune şi libertate

iisus-si-maria-magdalena-pagina-5_w785_h1000_q100

Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus) (Luca 8, 5-15; Ioan 17, 1-13)

Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.

1. Rugăciunea asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. Rugându-se, omul îşi a-firmă convingerea că aceste mecanisme sunt doar contingente şi derivă din intervenţia liberă a Persoanei supreme care le-a creat. Această convingere se sprijină pe faptul că însăşi persoanele umane pot aranja în mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijându-le spre scopurile alese de ele. Min-tea mea are puterea de a comanda trupului meu să facă mişcările pe care ea le alege; prin ele şi prin uneltele care îi prelungesc acţiunea ea are putere asupra obiectelor şi forţelor naturii. Această putere aparţine deopotrivă minţii celorlalţi oameni. Prin rugăciunea pe care le-o adresez pot să obţin ca ei să intervină în mecanismul legilor naturale într-un mod util pentru mine. Astfel, oamenii pot dezvolta între ei un dialog liber, prin obiectele şi for-ţele naturii. Fiecare om afirmă o libertate proprie operând în natură şi afirmă libertatea celorlalţi când le adresează o rugăminte. Dar cerând o intervenţie liberă a celuilalt, el aşteaptă şi pentru sine o libertate faţă de anumite mecanisme ale naturii pe care nu le poate dirija el însuşi. Continuă să citești →

Predică la Duminica a 19-a după Rusalii: O LEGE (Mitropolitul Augustin de Florina)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII (Luca 6, 31-36) 

Legături:

O LEGE

,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”  (Luca 6, 31)

Iubiţilor, există o lege, care este cea mai veche din toate legile, pe care le-au făcut oamenii, ca să poată să-şi ritmeze armonios legăturile dintre ei şi să trăiască fericiţi. Lege, care nu este crestată pe plăci de marmură sau scrisă pe hârtii şi în ziarele oficiale ale statului. O lege pe care a sădit-o Dumnezeu, care l-a plăsmuit pe om ,,după chipul şi asemănarea Sa” (Facere 1, 26). Şi această lege înnăscută este legea dragostei.

Arhim. Ioil Konstantaros: PREDICĂ LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII

Arhim. Ioil Konstantaros: Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii

Arhim. IOIL Konstantaros,
Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis, Pogoniani şi Koniţa:

 Cuvânt la Duminica a II-a a lui Luca

(sau a XIX-a după Rusalii)

 (Luca 6:31-36)

Dacă într-adevăr oamenii ar vrea să studieze şi să aplice Sfânta Evanghlie, atunci nu doar societatea noastră ar fi deosebită şi cu adevărat umană, ci ne-am fi apropiat şi de virtuţile pe care le are Însuşi Părintele nostru cel Ceresc.

Exact acest adevăr ne învaţă şi pericopa evanghelică pe care o vom auzi duminică în sfintele noastre biserici. Prin deosebita sa harismă literară şi prin darul excepţional al dumnezeieştii insuflări de care a dispus, Sfântul Evanghelist Luca descrie cuvintele pe care Domnul nostru Iisus Hristos le dezvăluie în Predica de pe Munte.

Fără doar şi poate nu trebuie să existe credincios care să ignore aceste cuvinte din „Predica de pe Munte”, care rezumă Revelaţia evanghelică şi-l povăţuiesc pe om în a deveni copil adevărat al lui Dumnezeu.

Continuă să citești →

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor)

Iubirea învinge moartea

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor)

(Luca 6, 31-36)

Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism, şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei nobleţea supremă, sublimul.
Învăţătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime şi bogăţie de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere omenească şi nici de toate la un loc.
Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dumnezeu? Trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate şiiubire. Continuă să citești →

Predici AUDIO/VIDEO la Duminica a 19-a după Rusalii

PREDICI AUDIO/VIDEO LA DUMINICA a XIX-a DUPĂ RUSALII

*

*

PREDICĂ LA POMENIREA SFÂNTULUI MUCENIC FOCA (22 septembrie) – UN SFÂNT GRĂDINAR

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

LA POMENIREA SFÂNTULUI MUCENIC FOCA

– 22 SEPTEMBRIE –

UN SFÂNT GRĂDINAR

Iubiţii mei, la începutul omiliei mele vom vorbi despre Pont. Nu pentru că suntem originari din Pont, nici pentru că vrem să subestimăm alte regiuni, care toate au a prezenta o cultură remarcabilă, ci pentru că istoria Pontului, dată fiind poziţia lui geografică, se împleteşte cu mari evenimente ale Neamului.

În Pont au trăit şi au activat marii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, precum Vasilie cel Mare, dar şi monahi şi asceţi. În Pont a înflorit o viaţă creştină. S-au construit biserici deosebite. În vremea persecuţiilor din primele veacuri martirii din Pont au fost nenumăraţi. Dar după încetarea persecuţiilor, în timpul lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor lui, Pontul a fost organizat şi mai bine în mitropolii şi multe episcopii. Mai târziu, s-au zidit renumitele mănăstiri, precum cea a Maicii Domnului de la Sumela, a Sfântului Ioan Vazelonos şi a Sfântului Gheorghe Peristereota.
Dar au venit peste Pont vremuri foarte grele, anii stăpânirii turceşti. Turcii au împilat mult Pontul, ca să-şi schimbe credinţa. Câţiva şi-au schimbat credinţa. Dar atât de mare era influenţa, încât şi cei care-şi schimbaseră credinţa îşi păstrau limba, moravurile şi tradiţiile greceşti. Pontul, cu excepţia câtorva renegaţi, a rămas credincios şi afierosit închinării în faţa Celui Răstignit. În martirologiul Pontului s-au adăugat noi mucenici. Aşa a trăit Pontul până când a venit marea catastrofă din 1922, când întregul Pont a fost dezrădăcinat, iar martiricul său popor a fost împrăştiat în toate părţile patriei şi mai ales în Macedonia.

***

Un mucenic din Pont vom prezenta acum dragostei voastre. Să-l primim cu bucurie şi veselie, ca pe un frate al nostru mai mare, care a trăit în vremurile trecute. În groaznicii ani ai primelor persecuţii a mărturisit pe Hristos şi s-a învrednicit să primească cununa cea neveştejită a slavei. Este Sfântul Foca grădinarul, a cărui sfântă pomenire Biserica Ortodoxă o sărbătoreşte pe 22 septembrie.
Sfântul Foca s-a născut în una din cele mai minunate cetăţi ale Pontului, în Sinope, o cetate la mare, ale cărei ţărmuri se scaldă în valurile sălbatice ale Mării Negre. Era căsătorit. Avea femeie şi copii. Îndeletnicirea lui era de grădinar. Reuşise prin hărnicia sa să prefacă un loc sălbatic într-o grădină foarte frumoasă. O cultiva cu grijă, iar din roadele grădinii îşi întreţinea familia. Dar aşa cum el era iubitor de oameni, o parte din zarzavaturile grădinii o împărţea vecinilor săi săraci. Astfel, grădina lui Foca devenise un centru misionar. Sfântul Foca le spunea celor care îi vizitau grădina câte ceva despre Hristos. La umbra copacilor Foca învăţa. Şi, desigur, prilej de învăţătură lua de la apa cu care uda grădina, de la copacii fructiferi, de la florile multicolore, care răspândeau bună mireasmă. Dar Dumnezeiescul Învăţător, Iisus Hristos, nu lua şi El prilej din frumoasele Lui făpturi pentru a învăţa minunatele Sale parabole? Cele văzute sunt o icoană a lumii nevăzute. Dacă grădina cea materială este frumoasă, cu cât mai frumos va fi raiul, această grădină a lui Dumnezeu! Continuă să citești →

Mitropolitul Augustin de Florina: Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci – „SĂ SE LEPEDE DE SINE”

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

 (Marcu 8, 34 – 9, 1)

„SĂ SE LEPEDE DE SINE”

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”

Legături:

 * * *

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad.Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta.Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos –, trebuie să împlineşti trei condiţii. Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti? Continuă să citești →

PREDICA LA APOSTOLUL DIN DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI (HRISTOS TRĂIEŞTE ŞI ÎMPĂRĂŢEŞTE)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA APOSTOLUL DIN
DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI
(Galateni 2, 16-20)

HRISTOS TRĂIEŞTE ŞI ÎMPĂRĂŢEŞTE

„Mă răstignesc împreună cu Hristos; iar de-acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”
(Galateni 2, 20)

Trăim, iubiţii mei, trăim într-o epocă de groaznică neevlavie, necredinţă şi decădere morală. Vreţi dovezi?

Altădată, dacă într-un sat se ducea un străin şi înjura de cele dumnezeieşti, nici o casă nu-i deschidea uşa să-i ofere ospitalitate. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Nu numai că străinii, care vizitează satele, înjură liber cele dumnezeieşti, dar şi cei care locuiesc la sate consideră că nu e nimic dacă înjură şi blasfemiază cele dumnezeieşti.

Şi nu este doar blasfemia singurul semn rău care arată neevlavia oamenilor faţă de Dumnezeul cel Preaînalt. Există şi alte semne, care arată că lumea nu este numai neevlavioasă, ci este şi atee şi nereligioasă.

Un tânăr, de pildă, care a plecat din satul său şi s-a dus la universitate şi a studiat, întorcându-se în sat, este foarte diferit. Când era mic se ducea la biserică, ţinea lumânarea şi cădelniţa şi-l ajuta pe preot şi pe cântăreţ. Atunci era un copil minunat, ce părea ca un înger. Dar acum s-a schimbat cu desăvârşire. S-a făcut necredincios. S-a făcut un diavol. Ceva mai rău decât un diavol. Pentru că diavolul, cu toată răutatea şi decăderea lui morală, crede că există Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura: „Şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Dar tânărul, care s-a dus la şcoli şi la universităţi şi a învăţat câteva lucruri din ştiinţă şi creierii lui au prins aere, stă acum la cafenea şi spune locuitorilor din sat, că ştiinţa a demonstrat că nu există Dumnezeu, nu există Hristos, nu există rai şi iad, ci există doar materia. Continuă să citești →

PREDICA LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI (CRUCEA LUI HRISTOS ŞI CRUCILE NOASTRE)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

CRUCEA LUI HRISTOS ŞI CRUCILE NOASTRE  

„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8, 34) 

Am sărbătorit, iubiţii mei, praznicul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, pentru care Biserica noastră a cântat ,,Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Pentru Cruce poeţii Bisericii au alcătuit imne, iar Sfinţii Părinţi, de la cei mai vechi până la cei mai noi, au împletit cuvinte de laudă.

Cinstita Cruce o iubea şi o cinstea şi Sfântul Cosma Etolianul, care a primit mucenicia în anii sclaviei. Atât de mult o avea la evlavie, încât oriunde mergea ridica o cruce mare de lemn şi sub umbra ei predica; şi împărţea pretutindeni cruciuliţe care fac minuni.

***

Iubiţii mei, despre cinstita Cruce vorbeşte şi Evanghelia de astăzi. Cum începe? ,,Cine voieşte să vină după mine…” (Marcu 8, 34). ,,Cine voieşte”, zice. Nu forţează pe nimeni Hristos, nu îl ia de ureche să-l bage în staul, ca pe o oaie – ca pe o căpriţă -, ci îl lasă liber pe om. Dacă vrei, crezi în Hristos, dar dacă nu vrei, nu crezi. Continuă să citești →

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

Crucea – semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

dumitru-staniloae-portret

(Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

[…] Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea acestei dispoziţii, crucea ne deschide ochii şi calea spre Dumnezeu, ne face creaţia transparentă pentru Dumnezeu.

 

Crucea de fapt pune totuşi în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa lui Dumnezeu şi legătura cu El şi prin aceasta sfinţeşte creaţia, sau o face să ne umple de putere şi de lumina lui Dumnezeu.

1. Crucea ca mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei şi a omului în Dumnezeu

Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. […]
În general, suferinţa şi moartea în această lume arată insuficienţa ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că suferinţa şi moartea nu sunt un blestem, în calitatea lor de consecinţe ale păcatului, ci şi mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.

Dar numai în Hristos suferinţa şi moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului şi de biruinţă asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea şi moartea neamestecate cu păcatul.

După căderea de la început, nevoile omului care trebuie satisfăcute de lume au câştigat asupra lui o forţă atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu şi de semenii săi şi se ataşează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinţii Bi-sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om aşa de tare, că el accepta toate laşităţile şi compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.

Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morţii pentru a face orice s-o evite. Singur Hristos a dus o viaţă şi a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dumnezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuinţelor Sale şi în suportarea morţii o forţă excepţională, prin care a învins aceste afecte, eliberând natura omenească de păcat şi făcând-o să învie din morţi. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuşi întărea natura umană asumată pentru o satisfacere şi a suporta aceste afecte de păcat, deşi puterea dumnezeiască nu făcea inutil efortul naturii omeneşti.
Continuă să citești →

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI A SF. LUCA AL CRIMEEI: IA-ŢI CRUCEA ŞI MERGI DUPĂ HRISTOS

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI A SF. LUCA AL CRIMEEI:

IA-ŢI CRUCEA ŞI MERGI DUPĂ HRISTOS

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul că dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta îl vom pierde. Prin urmare ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie. Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne dă Domnul la această nedumerire:

Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi ur­meze Mie. Continuă să citești →