Iubiții mei[1],
predica este o mâncare esențială! E o mâncare teologică, o mâncare duhovnicească, o mâncare a iubirii sfinte a lui Dumnezeu pentru noi. Căci „nu numai cu pâine va trăi omul [οὐκ ἐπ᾽ ἄρτῳ μόνῳ ζήσεται ἄνθρωπος], ci [și] cu tot cuvântul lui Dumnezeu [ἀλλ᾽ ἐπὶ παντὶ ῥήματι θεοῦ]” [Lc. 4, 4, BYZ]. Pentru că sufletul nostru are nevoie de pâineacuvântului lui Dumnezeu, de hrana duhovnicească dată lui de Dumnezeu, adică depredicare, pentru ca să fie viu, pentru ca să se bucure, pentru ca să se veselească dumnezeiește.
Predica nu e opțională! Ea nu poate fi eliminată din Slujbe, pentru că înseși Slujbele au un conținut predicatorial.
*
Iubiții mei[1],
duminica de azi vrea să ne învețe comuniunea, cea la care noi suntem deficitari. Vrea să ne învețe ce înseamnă a fi împreună. Pentru că a fi împreună înseamnă a fi cu Dumnezeu. Și dacă suntem cu El, suntem și moștenitori ai Împărăției Lui.
Căci azi, când îi pomenim împreună pe toți Sfinții lui Dumnezeu, din toate veacurile, știuți și neștiuți de către noi, dar și pe Îngerii Lui[2] – căci Sfinții și Îngerii sunt împreună în Împărăția lui Dumnezeu –, noi pomenim comuniunea Sfinților cu Dumnezeu și între ei.
Fiindcă, în ciuda faptului că unii Sfinți sunt dintr-un secol și alții sunt din alt secol, că unii au trăit înainte de întruparea Domnului și alții după întruparea Lui, în Împărăția Lui trăiesc împreună Îngerii cu Sfinții. Și cu toții se iubesc și unii cu alții comunică și se cunosc unii pe alții, prin slava lui Dumnezeu, încât ei formează adevărata comunitate, adevărata comuniune de făpturi ale lui Dumnezeu.
„Iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm …”
În cea ”de pe urmă”, „marea” și „mântuitoarea” zi a Cincizecimii, în care ni s-a arătat și ne închinăm și slăvim marea taină a Sfintei, Deoființei, De viață făcătoarei, Nedespărțitei și Neamestecatei Treimi, a Unuia și Singur Dumnezeu, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, imediat după Dumnezeiasca Liturghie praznicală se săvârșește „Vecernia plecării genunchilor”, în cadrul căreia înălțăm cântări cu precădere către Preasfântului Duh, a treia Persoană a Dumnezeirii Celei în trei Sori, care este „lumină și viață și izvor viu înțelegător, duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, bun, drept, înțelegător, stăpânitor, curățitor de păcate. Dumnezeu și îndumnezeitor, foc Carele din foc purcede. Grăitor, lucrător, împărțitor de daruri”.
„Vecernia plecării genunchilor”. Lucrare de Elena Tserkasova
Imediat după Vohodul din cadrul Vecerniei, după ce se cântă „Lumină lină” și după Prochimenul mare praznical „Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru? Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni (singur)” pe glas grav, măreț, demn de înțelesul și mesajul său, diaconul ne îndeamnă pe toți, slujitori și popor, să îngenunchem și să ne adresăm lui Dumnezeu în genunchi, cu o rugă plină de umilință: „Iară și iară, plecând genunchii noștri, Domnului să ne rugăm”. Continuă să citești
(2015)
Dragi părinţi, iubiţi fraţi şi surori, sărbătorim această măreaţă zi când pe pământ vine„vestea cea bună”, că se va naşte un om – Mântuitorul Iisus Hristos Care va scăpa neamul omenesc. Şi vedem această bucurie făgăduită în momentul în care Dumnezeu hotărăşte să-l trimită pe Arhanghelul Gavriil ca să vestească Maicii Domnului că va naşte pe„Slobozitorul sufletelor noastre”. Mulţumim Născătoarei de Dumnezeu că prin ea s-a adus în lume Cel Ce a pătimit pentru noi. Se bucură cerul cu toate puterile șioştile îngereşti, iar împreună cu ele şi noi slavoslovim astăzi zicând: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară bucură-te, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre!”.
Vrednică de bucurie este această zi pentru tot poporul binecredincios, căci Dumnezeu ne-a iubit pe noi nevrednicii, care zăceam în întuneric şi în umbra morţii şi ne-a trimis pe Fiul Său ca să ne izbăvească de muncile cele veşnice. Continuă să citești
4th Sunday of Lent 4-4-1965 Athens
Speech in full, by Fr. Augoustinos Kantiotes,
My beloved Chri
stians, did you hear the Gospel reading? Today, Mark the Evangelist narrates a miracle to us. One of the innumerable miracles that our Lord Jesus Christ did, doesand will do until the end of the ages.
The Evangelist narrates how the Lord healed a youth, a youth who had suffered —may God protect us— a terrible illness. He suffered from a demon, he was possessed. The Gospel says that this youth was in a miserable state, because he had ears, but Satan had blocked his ears so he couldn’t hear any conversations. He had a tongue, but the devil had tied it in a knot and he couldn’t utter a word. And when he had one of his crisis’ he fell sometimes into the fire and sometimes into the water, he foamed at the mouth, gnashing his teeth, and writhed like a fish out of water. So therefore this youth was in a miserable state. But his father was even more miserable. And where nobody could heal this youth, Christ healed him.
I am not going to take this Gospel reading word by word to analyze it and present all its rich teachings, my beloved. But if you will allow me, I will give a short homily and I plead with you to pay attention to only one point. What is this point? It is a question that our Lord Jesus Christ directed to the father, and the answer that the father gave Christ. The question is, Christ asks the father: How long has this been going on? When did this start? When did the youth get sick? Continuă să citești
Iubiții mei[1],
există niște demoni ai grabei care ne fac să nu luăm aminte la ceea ce citim, la ceea ce vedem, la ceea ce facem. Și dacă nu ne odihnim în ceea ce citim, în ceea ce vedem și în ceea ce facem, nu putem avea pacea și blândețea necesare pentru a asculta, a primi și a face voia lui Dumnezeu.
Pentru că voia lui Dumnezeu trebuie primită cu inimă smerită, blândă, ascultătoare, acestea fiind realitățile interioare care nasc evlavia exterioară. Căci dacă nu avem smerenie în sufletul nostru, și dacă nu ne plecăm cu smerenie și cu umilință fără margini înaintea lui Dumnezeu, în taina inimii noastre, tot comportamentul nostru exterior nu are nimic de-a face cu evlavia. Pentru că evlavia văzută își are rădăcina în suflet, în raportarea noastră la Dumnezeu. Și dacă noi avem evlavie în sufletul nostru, adică o totală ascultare și plecare și urmare a voii lui Dumnezeu, atunci avem și în gesturile noastre exterioare. Adică atunci când ne închinăm, când facem metanii, când citim și cântăm în Biserică, când slujim la altar.
Pentru că virtuțile noastre sunt interioare. Ele sunt frumusețea noastră. Și în măsura în care vrem să folosim pe cineva sau să ne exprimăm evlavia noastră, virtuțile noastretranspar pe trupul nostru. Adică se văd în modul nostru de a merge, de a sta, de a vorbi, de a lucra, de a scrie. Continuă să citești
Iubiții mei[1],
toată nevoința vieții noastre este pentru a ne curăți de patimi. Pentru a ne sfinți viața. Pentru că noi, în comparație cu orgoliul deloc teologic al protestantismului, nu ne credem „mântuiți”, chiar dacă mărturisim cu toată inima că suntem și că trăim în singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă.
Nu ne credem mântuiți, dar trăim în Biserica Lui. Nu ne credem Sfinți, dar ne sfințim pe fiecare zi.
Și nu ne considerăm mântuiți și nu suntem mântuiți, în sensul că nu ne considerăm vrednici de Împărăția lui Dumnezeu.
Conștiința noastră ne spune, dimpotrivă, că noi suntem vrednici de Iad, că suntem foarte păcătoși, și nu „mântuiți”.
Iubiții mei[1],
pentru ca azi să putem vorbi despre Duminica Ortodoxiei, adică despre Biserică cu tot ceea ce înseamnă ea, a trebuit să fie mai întâi Apostolii Domnului.
Pentru că ei au întemeiat Biserica Lui în multe părți ale lumii păgâne. Și pentru ca să înțelegem importanța lucrării lor apostolice, trebuie să știm aria geografică în care ei au activat. Pentru că astfel înțelegem importanța omului, a propovăduitorului dreptei credințe, pentru mântuirea unei națiuni sau a mai multor națiuni.
Astfel, după mărturia Sfântului Sfințit Mucenic Ippolitos, Papă al Romei (pomenit pe 30 ianuarie)[2], Sfântul Apostol Petros a propovăduit și a întemeiat Biserici în Pontos, în Galatia, în Cappadocia, în Bitinia, în Italia și în Asia[3]. Pontos [Πόντος][4], Galatia [Γαλατία][5], Cappadocia [Καππαδοκία][6] și Bitinia [Βιθυνία][7] sunt în Turcia de azi. Și astfel, Sfântul Apostol Petros este Apostolul Turciei, al Italiei și al Asiei. Continuă să citești
