Când observi neputinţele altora şi te mândreşti în sinea ta înaintea celorlalţi, trebuie să-i răspunzi gândului diavolesc: „Eu sunt mai rău decât toţi”. Şi, chiar dacă nu simţi acest lucru, totuşi să-l spui.
Bine face cel ce se îngrijeşte de viaţa sa lăuntrică, contemplativă, căci ea îi va da totul. Continuă să citești
Smerenie si mandrie la inceputul Triodului
„Asa cum radacina tuturor relelor e mandria, tot asa pricina tuturor celor bune e smerenia”, invata avva Evagrie. Smerenia este semnul distinctiv al crestinismului si virtutea indispensabila intregii vieti duhovnicesti. Fara ea e cu neputinta sa ne mantuim, nu putem nici macar sa faptuim poruncile ori sa facem un bine oarecare. Fiica a gandului la moarte, Hristos insusi desemneaza smerenia drept temelie si obarsie a zidirii omului launtric. „Maica a tuturor virtutilor”, ea este cea dintai pe care incepatorul trebuie sa se sarguiasca sa o practice cu scrupulozitate:
„Inainte de toate avem nevoie de smerenie si trebuie sa fim gata sa spunem: „Iarta-ma!” pentru orice cuvant pe care-l auzim, caci prin smerenie se nimicesc toate rautatile vrajmasului si potrivnicului nostru”. Continuă să citești
10 octombrie
A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine.
Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.
Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri.
Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.
„Fiţi dar înţelepţi ca şerpii” (Matei 10, 16). Şarpele când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.
Mantuirea noastra, dupa cuvantul Sfantului Petru Damaschin se afla intre frica si nadejde, ca sa nu avem incredere prea mare in sine si sa nu deznadajduim, ci cu buna nadejde si incredere in mila si ajutorul lui Dumnezeu sa ne straduim sa ne petrecem viata in implinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai.
Părintele Ambrozie s-a născut la 21 noiembrie 1812, în judeţul Lipeţk, din gubernia Tambov, în familia numeroasă a unui paracliser de la sat. În acea zi se sărbătorea hramul bisericii din sat şi în jurul casei în care s-a născut băieţelul erau adunaţi o mulţime de ţărani veniţi la sărbătoare. Părintele Ambrozie spunea: “Precum m-am născut în mijlocul poporului, astfel şi vieţuiesc în mijlocul lui” . Continuă să citești
(2 scrisori trimise fratelui rămas în lume)
Acatistul Preacuvioşilor Stareţi de la Optina
Cuviosul Părintele nostru, Schiarhimandritul Moise, proestosul şi stareţul Sihăstriei Optina, s-a născut la 15 ianuarie 1782, în oraşul Borisoglebsk, din gubernia Iaroslavsk, primind la Sfântul Botez numele de Timotei. Fiind primul copil în familia evlaviosului negustor Ivan Grigorievici Putilov şi primind educaţie atât în casa părintească, cât şi la biserica lui Dumnezeu, el a devenit îndrumător duhovnicesc al fraţilor săi. Ajungând la vârsta majoratului şi văzând deşertăciunea vieţii pământeşti, chemat de duhul pustniciei, Timotei vizitează împreună cu fratele său Iona o serie de mânăstiri şi stareţi renumiţi. Convorbirile vii şi dese cu feţe duhovniceşti au avut urmări binecuvântate: în ei s-a sălăşluit în chip neobservat focul nevoinţei monahale. Continuă să citești
Sf. Dimitrie al Rostovului: Nu căutați la dregătorii înalte, căci acolo (în Ceruri) nu este fățărnicia de aici
Nu te înălţa cu funcția înaltă, dacă o ai; nu te mândri nici cu înălţarea stăpânirii – acolo (în Ceruri) nu vor căuta la cinuri, nici la mărire şi mândrie, nici la neamul ales, ci la blândeţe şi smerenie –, „că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui. Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri”, grăieşte Proorocul (Psalm 135, 23-24). Continuă să citești
Se întâmplă ca oameni răi să-i dea cuiva otrava înălțării de sine: așa ne-a vărsat în fire otrava aducătoare de moarte a păcatului, vrăjmașul nostru, șarpele cel vechi. Dacă se întâmplă să se otrăvească, omul, chiar, dacă înainte era sănătos, ajunge în mare suferință: și firea noastră era curată, neprihănită, sfântă, bună dar când otrava vicleanului șarpe a pătruns în ea, a căzut în boală și nenorocire nevindecată. Aflându-se în om, otrava îi îmbolnăvește tot trupul: și otrava cea aducătoare de moarte a șarpelui ne-a îmbolnăvit toate puterile sufletești și trupești. Continuă să citești
Pentru ca iubirea de placere este pricina relei folosiri a puterii irascibile a sufletului, pe ea trebuie mai intai de toate sa si-o smulga omul din suflet daca vrea sa se vindece de patima maniei. Iubirea de placere fiind esential legata de dorintele simturilor, tamaduirea maniei presupune omorarea poftei trupesti. Astfel, Sfantul Maxim spune ca „iutimea ce se infurie si latra la cei inruditi, fara cuviinta” poate fi potolita „stingand pofta”. Caci „iutimea, infuriata de placeri in chip lipsit de randuiala”, se potoleste indata ce a fost omorata pofta.
Pentru ca sa se poata tamadui omul de manie, trebuie sa se vindece mai intai de patimile legate de poftele trupesti, indeosebi de lacomie, de desfranare si iubirea de bani, care adesea sunt pricinuitoarele acestei patimi, si sa lucreze virtutile care li se impotrivesc acestora. Sfintii Parinti indeamna mai ales la lepadarea iubirii de bani, aratand ca, in mod paradoxal, un leac foarte puternic impotriva maniei este milostenia. Astfel, Evagrie scrie: „Sa fim cu luare-aminte la cate ne invata Doctorul sufletelor: prin milostenie tamaduieste mania”. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul, aratand ca „sunt unele leacuri care (…) imputineaza si duc spre micsorare patimile”, spune ca in cazul maniei este potrivita milostenia: „Milostenia tamaduieste iutimea sufletului”. Continuă să citești
.
CAPITOLUL XIX.
Fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul !
Am primit, fiul meu, scrisoarea ta si am vazut in ea nelinistea ta.
Nu te intrista, fiule. Nu te nelinisti atata ! Daca ai cazut iarasi, iarasi ridica-te ! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine sa se impiedice cei care alearga, dar daca se impiedica sa se ridice si sa continue alergarea. Este nevoie de multa rabdare si de pocainta in fiecare clipa.
Asadar, fa metanie de indata ce gresesti, nu pierde timpul ! Deoarece cu cat intarzii sa ceri iertare, cu atat mai mult dai timp celui rau sa-si intinda radacinile inlauntrul tau. Nu-l lasa sa prinda radacini !
Nu deznadajdui daca ai cazut, ci ridicandu-te degraba, fa metanie si spune : ” Iarta-ma, Doamne Hristoase, sunt om si sunt slab ” . Faptul ca ai cazut nu inseamna ca te-a parasit Dumnezeu. Ci, pentru ca ai multa mandrie lumeasca, multa slava desarta, te lasa Mantuitorui Hristos ca sa gresesti si sa cazi. Sa inveti din toate slabiciunile tale, sa le simti pe propria-ti piele si sa ai apoi ingaduinta si rabdare cu cei care cad. Sa nu mai judeci pe frati atunci cand cad, ci sa le sari in ajutor. Deci ori de cate ori cazi, ridica-te si indata cere iertare !
Nu ascunde intristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rau este intristarea, deznadejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amaraciune sufletul. Cei care are puterea caintei imediat spune : ” Am pacatuit, Parinte, iarta-ma ! ” Si astfel alunga intristarea. ” Sunt om slab – spune -, ce sa fac ? ” Intr-adevar, asa este, fiul meu. Curaj !
Numai atunci cand vine harul lui Dumnezeu poate omul sa stea pe picioarele sale. Altfel, fara har, mereu se clatina si cade. Curaj si nu te teme deloc ! Continuă să citești
Omul are două aripi: harul şi libertatea.
Rugăciunea este singura ce ne poate înalţa la cunoşterea lui Dumnezeu.
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte; cel blând, păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeiesc.
Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu. Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi.
Nu se ascunde adevărul credinţei de dragul păcii.
Iisus ne-a împăcat, prin Sine, cu Tatăl şi între noi.
Hristos este simplu cu cei simpli şi învăţat cu cei învăţaţi.
Creaţia întreagă nu ajunge la unire cu Dumnezeu, decât prin om.
Făcâdu-Se om, Cuvântul lui Dumnezeu a umplut de cunoaştere firea umană golită. Continuă să citești
„Aceasta e una cu a le preda vrăjmaşilor, ca să le folosească împotriva noastră.”
„Trebuie să ne ţinem cu toţii, pe cât putem, ascunse ostenelile noastre pentru cele bune, ca să nu cădem în patima slavei deşarte. Mai ales prin limbă suntem ispitiţi să facem cunoscute ostenelile noastre. Dar aceasta e una cu a le preda vrăjmaşilor, ca să le folosească împotriva noastră sau ca să-i facă pe unii şi alţii să ne laude şi astfel să producă în noi mândria. Dar vrăjmaşii se folosesc de ele şi pentru a ni le întoarce, asociate cu ispita mîndriei.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 268 la Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 129)
Sursa: doxologia.ro
Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: „Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980). Continuă să citești
Porunca era dată pentru că doar prin împlinirea ei omul îşi putea exprima liber stăruinţa spre Dumnezeu şi iubirea pentru El. Şi binecuvântarea consta simplu în comunicarea cu Dumnezeu prin iubirea Lui.
Lumea a fost creată bună şi chemată la bucuria vieţii în unire cu Izvorul şi Creatorul vieţi, Domnul Dumnezeu.
Primii care au păcătuit şi s-au înstrăinat de la această unire au fost îngerii. Împărăţia îngerilor s-a despărţit: unii au rămas cu Dumnezeu, alţii, în mândria lor, au dorit să trăiscă viaţa lor proprie, independent de Dumnezeu. Lumea angelică s-a despărţit şi păcatul s-a născut acolo, dar lumea pământească a rămas bună.
Şi atunci diavolul, care înseamnă “cel aruncat jos din cer” a început să dorească să unească lumea pământească cu el. Cea mai înaltă creaţie de pe pământ, omul, a primit o poruncă de la Dumnezeu să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. De ce a fost dată această poruncă? Acest copac era ca oricare altul, şi în el însuşi nu avea caracteristici extraordinare. Nu, cunoaşterea binelui şi răului nu era în pomul însuşi, şi nu din această pricină a fost dată porunca. Domnul a dat-o pentru că omul a fost creat liber, şi Domnul doreşte în om o stăruinţă liberă şi un dor pentru unirea cu Dumnezeu. Porunca era dată pentru că doar prin împlinirea ei omul îşi putea exprima liber stăruinţa spre Dumnezeu şi iubirea pentru El. Şi binecuvântarea consta simplu în comunicarea cu Dumnezeu prin iubirea Lui. Continuă să citești