Sfânta Nouă Muceniță Hrisí era de origine bulgară, iar familia sa locuia în regiunea Edessa. Părinții săi erau creștini, oameni simpli și cu frică de Dumnezeu, și aveau patru fiice.
Într-una din zile, un turc, văzând frumusețea fetei, s-a aprins de dorința trupească și căuta prilej să-și ducă la împlinire gândul său necuviincios. Într-adevăr, când Sfânta împreună cu alte femei a plecat în pădure să adune lemne, acesta a găsit prilejul să o răpească și să o ducă la casa lui.
Părinţii Sfântului Ioan Damaschin vieţuind în cetatea Damascului, au luat la dânşii pe un copil sărman şi anume pe Cozma, care era de loc din Ierusalim şi care rămăsese de mic orfan de părinţii săi care erau creştini. Pe acesta, părinţii lui Ioan Damaschin, care erau iubitori de săraci, l-au făcut ca pe fiul lor şi l-au crescut împreună cu Ioan, fiul lor cel firesc. Apoi răscumpărând de la
Troparul Sfântului Ierarh Cosma, Episcopul Maiumei, glasul al 8-lea:
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Cosma, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Cântarea 1, glasul al 4-lea
Irmos: Adâncul Mării Roşii…
Stih: Sfinte Părinte Cosma, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ca un Dumnezeiesc, ca un purtător de lumină ai strălucit tuturor, fericite, cu luminile strălucitelor şi preaînţeleptelor tale cuvinte. Din care cere, Sfinte Ierarhe Cosma, ca să se lumineze toţi cu rugăciunile tale.
Stih: Sfinte Părinte Cosma, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Făcutu-te-ai trâmbiţă de Dumnezeu grăitoare a Preasfintei Treimi, Celei Preaîndumnezeite, propovăduind tuturor cinstitele şi mântuitoarele dogme şi veselind sufletele dreptmăritorilor, preacinstite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Nicicum n-ai dat ochilor tăi somn, fericite, până ce cu adevărat ai ajuns luminat, la vârful dorinţelor; de unde, părinte, ai luat darul adevăratei cugetări. Continuă să citești
Astazi este un mare praznic al Bisericii Rasaritului, ca nu praznuim un sfant sau doi, ci 367 de sfinti facatori de minuni si pastori Bisericii lui Hristos, de la Sinodul VII ecumenic.
Au fost 350 la Sinodul VII de la Niceea, dar s-au mai amestecat inca 17 episcopi, care calcasera sfintele icoane in picioare, care cazusera in eres si care se luasera dupa luptatorii de icoane. Dar de frica tiranilor si pentru alte interese au calcat peste sfintele icoane si le-au defaimat. Cand au vazut Sinodul adunat, in fruntea caruia era marele Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, si binecredinciosii imparati Constantin si Irina, au cazut in genunchi, au cerut iertare. Au sarutat sfintele icoane si s-au inchinat cu lacrimi in fata lor si au fost primiti in Soborul al VII-lea Ecumenic.
Si a fost acest Sinod Ecumenic la anul 783, dar discutiile si toate procesele verbale si toate asezamintele acestui sobor, abia s-au incheiat la anul 787, cu cativa ani mai tarziu, pentru ca a fost mare lupta impotriva iconoclastilor, a imparatilor iconomahi si a multor arhierei care au cazut din dreapta credinta, si preoti si popor peste masura de mult.
Deci, peste 130 de ani a tulburat eresul luptarii de icoane Biserica dreptmaritoare a lui Iisus Hristos. Continuă să citești
Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează:
Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştin-ţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului(Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).
Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Continuă să citești
Lc. 8, 5-15
PILDA SEMANATORULUI,
sau
Dreptmăritori creştini,
Parabola din evanghelia de astăzi ne prezintă pe Semănătorul, ieşit să-Şi semene ,,sămânţa” Sa. Şi au fost călcate în picioare, iar păsările cerului venind le-au mâncat. Alte seminţe au căzut pe loc pietros şi, pentru că nu au putut face rădăcini adânci, venind soarele şi arşiţa, s-au uscat. O altă parte din seminţe a căzut între spini şi, crescând şi aceia odată cu ele, le-au înăbuşit. În fine, abia ultima parte a seminţelor a căzut în pământ bun, aducând rod: unele 100, altele 60, iar altele 30(Mt. 13, 8).
Este pilda sau parabola Semănătorului pe care, auzind-o, în mod firesc ne punem şi noi întrbarea: De ce oare Hristos Îşi grăia învăţătura Sa în felul acesta oamenilor? Nu este singura pildă prin intermediul căreia Măntuitorul alege să-Şi facă auzită aşa învăţătura. Se cunosc zeci de parabole prin care Domnul a găsit mai potrivit să transmită astfel oamenilor adevărul, iar nu în mod direct. De ce oare? Continuă să citești
El este cu adevărat semănătorul a tot ce este bun, iar noi suntem gospodăria Sa. Întreaga recoltă a roadelor duhovnicești este a Sa și de la Sine. Ne-a învățat acestea, zicând: fără Mine nu puteţi face nimic.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 41, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) Continuă să citești
Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus) (Luca 8, 5-15; Ioan 17, 1-13)
Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.
1. Rugăciunea asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. Rugându-se, omul îşi a-firmă convingerea că aceste mecanisme sunt doar contingente şi derivă din intervenţia liberă a Persoanei supreme care le-a creat. Această convingere se sprijină pe faptul că însăşi persoanele umane pot aranja în mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijându-le spre scopurile alese de ele. Min-tea mea are puterea de a comanda trupului meu să facă mişcările pe care ea le alege; prin ele şi prin uneltele care îi prelungesc acţiunea ea are putere asupra obiectelor şi forţelor naturii. Această putere aparţine deopotrivă minţii celorlalţi oameni. Prin rugăciunea pe care le-o adresez pot să obţin ca ei să intervină în mecanismul legilor naturale într-un mod util pentru mine. Astfel, oamenii pot dezvolta între ei un dialog liber, prin obiectele şi for-ţele naturii. Fiecare om afirmă o libertate proprie operând în natură şi afirmă libertatea celorlalţi când le adresează o rugăminte. Dar cerând o intervenţie liberă a celuilalt, el aşteaptă şi pentru sine o libertate faţă de anumite mecanisme ale naturii pe care nu le poate dirija el însuşi. Continuă să citești
Condac 1
Aleşi fiind de Dumnezeu din această lume plină de deşertăciuni, o, Cuvioşilor Părinţi ai Optinei, aţi ridicat cu evlavie crucea voastra şi lui Hristos cu credinţă I-aţi urmat şi îndrăzneală în mijlocirea voastră înaintea Domnului aţi căpătat. Pentru aceasta, aducându-vă acum cu sârguinţă rugăciune, cu dragoste strigăm vouă: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi ai Optinei, luminoşi purtători ai harului stăreţiei!
Icos 1
Căutand din toată inima viaţa îngerească monahală, aţi lepădat toate patimile lumeşti, înţelepţilor întru Dumnezeu. Şi în braţele Tatălui cu dragoste la Sihăstria Optina aţi venit, umblând pe calea cea strâmtă şi plină de suferinţe până la sfârşitul petrecerii voastre pământeşti. Pentru aceasta, cântări de laudă vă aducem, strigând:
Bucuraţi-vă, alergare cu bucurie la chemarea Domnului; Continuă să citești
Dumnezeiască ceată a cuvioşilor părinţi, stareţi purtători de Dumnezeu ai Optinei, care cu viaţa cea îngerească pe pământ aţi strălucit şi în cetatea cea cerească cu slavă v-aţi proslăvit! Ştim că în zilele slujirii voastre pământeşti nimeni fără răspuns şi nemângâiat de la voi nu a plecat, ci toate tuturor v-aţi făcut: bolnavilor vindecare, celor îndoielnici întărire, întristaţilor mângâiere, căci harul vindecării, al înainte-vederii şi al tămăduirii sufletelor neputincioase din belşug în voi s-a arătat. Fiţi, aşadar, şi astăzi pentru noi toţi înainte-stătători şi pentru Patria noastră chinuită înaintea Tronului lui Dumnezeu fiţi pururea rugători, căci vouă har vi s-a dat pentru noi să vă rugaţi. Căutaţi, aşadar, din slava cerească şi vedeţi turma voastră, pe care aţi păstorit-o pe pajiştea învăţăturii lui Hristos, căci este tulburată şi căzută şi de lupii cei pierzători de suflete prădată. Cercetaţi-ne pe noi, cei neputincioşi şi neajutoraţi, cu bunătatea voastră, pe cei rătăciţi îi căutaţi, pe cei împrăştiaţi îi adunaţi, pe cei înşelaţi îi întoarceţi şi cu Biserica cea Sfântă, Sobornicească şi Apostolească îi uniţi; pe cei ce duc viaţă călugărească de toate cursele vrăjmaşului îi feriţi, pe tineri îi învăţaţi, pe bătrâni îi ajutaţi, pe cei căsătoriţi în pace şi în înţelegere îi păziţi.
Auziţi-ne pe noi, cei ce sunteţi leac dumnezeiesc al sufletelor, şi pe calea pocăinţei ne îndrumaţi ca, urmând cuvintele voastre, pe noi şi toată viaţa noastră în mâinile marii milostiviri a lui Dumnezeu să ne lăsăm pentru ca voia Lui să ne călăuzească gândurile şi simţămintele în toate faptele şi cuvintele noastre. Dăruiţi-ne nouă mână de ajutor, preafericiţi părinţi, şi învăţaţi-ne să ne rugăm, să credem, să nădăjduim, să răbdăm, să iertăm şi să iubim, ca astfel în poruncile Domnului pururea umblând, prin mijlocirea voastră să ne învrednicim de bucuria cea veşnică a împărăţiei cereşti, în care împreună cu voi să-L slăvim pe Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.
Doamne, dă-mi să întâmpin cu liniște sufletească tot ce-mi va aduce ziua care începe. Dă-mi să mă predau cu totul voii Tale sfinte. În fiecare ceas al acestei zile povățuiește-mă în toate și ajută-mă. Chiar dacă aș primi necazuri și nenorociri în timpul zilei, învață-mă să le primesc cu sufletul liniștit și cu credință tare, că în toate este voia Ta cea sfântă.
În toate faptele și cuvintele mele, Tu călăuzește-mi gândurile și simțămintele. În toate întâmplările neașteptate, nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine. Învață-mă să fiu deschis și înțelept cu toți frații mei, pe nimeni amărând, pe nimeni întristând.
Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei de astăzi și toate întâmplările din vremea ei. Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert. Amin
Cuviosul Gherman Maroulis (1252 – 1336)
11 octombrie/10 iulie
Potrivit Sfântului Filothei Kókkinos, biograful cel iubitor de Dumnezeu și de Sfinți, patria Sfântului Gherman era ”vestita mitropolie a Macedonilor, pământul cu adevărat drag mie și prea iubit, minunatul și marele Tesalonic”. Cei doi sfinți, Filothei Kókkinos și Gherman, erau amândoi de origine din Tesalonic și erau prieteni.
Sfântul Gherman s-a născut la Tesalonic în 1252 din părinți binecredincioși, cu mulți copii, oameni cu stare și iubitori de milostenii. Era al treilea din cei opt copii ai părinților săi. Gheorghe, după numele de mirean, de mic se distingea ”prin bună rânduială și minunată cugetare și simplitate, tăcerea la bună vreme a gurii, prin pacea sufletului și purtare cumpătată și întru totul, așa cum am spus, era tuturor pildă de pace, cumințenie și blândețe”. De mic a iubit peste măsură isihia, rugăciunea, nevoința, postul, privegherea, străpungerea inimii, avea iubire de frați și dorea după viața în sărăcie. Viața lui virtuoasă și după Dumnezeu se distingea prin atitudinea lui nepătimașă și prin blândețe, prin răbdarea față de purtare dură și necuviincioasă a colegilor lui de școală mai năzbâtioși. Față de lucrătorii nevoiași de pe proprietățile lor se purta cu deosebită dragoste.
11 octombrie/ Duminica a V-a a Postului Mare
Sfântul Filótheos Kókkinos a fost unul dintre cei mai renumiţi şi mai prolifici arhierei ai Bisericii noastre şi unul dintre cei mai mari patriarhi ecumenici.
Născut în jurul anului 1300, în Tesalonic, a primit la botez numele Fokás. Mama sa se trăgea dintr-o familie de evrei. A primit o educaţie excepţională de la Thomás Magistrul, în slujba căruia se afla. A îmbrăţişat monahismul devreme şi s-a retras în muntele Sinai[1]. De acolo a mers în Sfântul Athos, „cel cu adevărat de aur şi preaiubit şi cauză a binelui tuturor celor care au locuit şi locuiesc în el”, după cum scrie biograful său.
Fiu al unei familii de ţărani analfabeţi, dar foarte evlavioşi‚ din regiunea Vologda (1638), Cuviosul Andrei şi-a primit educaţia în cadrul slujbelor bisericii din satul său. Când i-au murit părinţii, a intrat ca frate în Mânăstirea Galici din Episcopia de Kostroma. Egumenul, care era un înţelept, a observat harismele lui duhovniceşti şi l-a încurajat să urmeze greaua şi neobişnuita asceză a nebuniei pentru Hristos. Aşadar, Andrei a părăsit mânăstirea ca să urmeze o viaţă de rătăcitor, dar îl vizita adesea pe stareţul său pentru a-şi mărturisi faptele şi gândurile. Când stareţul său a plecat din această viaţă, Andrei s-a stabilit lângă biserica Învierii din oraşul Totma, unde nu-l cunoştea nimeni.Toată noaptea se ruga, iar ziua aduna milostenii pe care apoi le împărţea săracilor. Iarna şi vara mergea desculţ şi se hrănea doar cu pâine şi apă. În fiecare an făcea un pelerinaj la Sfintele Locuri din regiune. Într-o zi, s-a întâlnit cu căpetenia unui trib sălbatic care suferea de o afecţiune a ochilor. Căpetenia a cerut de la ascetul, care avea deja faima de făcător de minuni, să-l vindece. Andrei a fugit, dar barbarul şi-a spălat ochii cu zăpada pe care păşise sfântul şi s-a vindecat.
Slăbit de asceză şi de lipsuri, Cuviosul Andrei şi-a prevăzut ziua mutării sale şi a chemat un preot ca să-l împărtăşească cu Tainele cele Preacurate. La puţin timp după aceea l-au găsit mort într-o cameră, unde cinstitul său trup răspândea o bună-mireasmă cerească (10 octombrie 1673). Mai târziu, Cuviosul s-a arătat unei bolnave în timp ce dormea, i-a dat să sărute Evanghelia pe care o ţinea în mână şi i-a spus să se ducă să se roage la mormântul său. Când s-a trezit, femeia era deja tămăduită.