Predica rostita de P.S. Sebastian (Ilfoveanul), episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor la Hramul Sfantului Mucenic Haralambie, ocrotitorul PAROHIEI FLAMANDA din Bucuresti

(10 februarie 2007 – Mosii de iarna)

Iubiti credinciosi,

Facem astazi pomenirea unui batran de 113 ani. Atat a avut Sfantul Haralambie, ocrotitorul bisericii acesteia, cand a fost arestat si maltratat in fel si chip, pentru ca sa renunte la credinta sa crestina.

Suntem in veacul al treilea, cand Sfantul Haralambie era episcop in Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astazi, in vremea batranului imparat Sever, care a dat porunca in intreg Imperiul Roman sa fie prigoniti crestinii, pentru ca erau socotiti in vremea aceea periculosi si pagubosi, pentru societatea romana. 

Asa se face ca, la scurta vreme, si episcopul Haralambie parat fiind catre mai marele cetatii ca este crestin, ba inca pentru ca este capetenia spirituala a crestinilor, a fost adus in fata aceluia, si dupa o regie care se repeta in viata fiecarui sfant aproape, au cautat mai intai sa-l imbuneze si sa-l maguleasca cu cuvinte mestesugite, alese si frumoase, ca sa renunte la credinta sa crestina. Promitandu-i-se fel de fel de lucruri, cautand in fel si chip mai intai sa-l convinga de bunavoie, in chip voluntar, sa-si abandoneze pe Hristosul sau si sa imbratiseze paganatatea si pagana credinta a Imperiului Roman. In fata prigonitorilor, batranul acesta venerabil a aratat nu numai statornicie si rabdare, ci a aratat si o vitejie demna de un om care a ramas tanar cu spiritul in pofida, iata, a varstei incarcate de ani, avand 113 ani. Si a uimit pe toti cu rabdarea sa, cu puterea sa, dar mai ales cu darul lui Dumnezeu Care-l pazea sanatos in ciuda tuturor chinurilor si batailor pe care le-au gasit de cuviinta sa le indrepte impotriva sa chinuitorii sai: A fost spanzurat – citim in viata sa – de maini in sus si intreg trupul sau a fost strujit cu unghii de fier, asa incat curgea sangele siroaie din trupul sau batran. A fost batut, a fost tarat fiind legat de cai, si in cate alte feluri nu au gandit prigonitorii sai sa-l convinga sa treaca la credinta pagana. De fiecare data insa, prin darul lui Dumnezeu, s-a aflat vindecat si in chip miraculos, din nou intreg, incat se minunau cu totii. Ba inca, unii, impresionati de ceea ce se intampla cu el, au crezut si ei in Hristos. Asa s-a intamplat si cu chinuitorii sai care-l bateau cu toiege. Aceia vazand cum in chip minunat batranul acesta rezista si este daruit de Dumnezeu cu vindecare dupa fiecare maltratare, au cerut si ei sa fie botezati si sa se numeasca crestini.

Continuă să citești →

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi, văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.(Luca 19, 1-10) 

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXXII-a după Rusaliine arată cum Domnul Iisus Hristos vindecă sufletul iubitor de argint al vameşului Zaheu şi cum acesta, lacomul şi zgârcitul de ieri, devine deodată milostiv şi darnic, deoarece s-a întâlnit cu milostivirea negrăită a lui Dumnezeu, care l-a copleşit. Omul înrăit din pricina păcatului a devenit om bun, pentru că a fost surprins de bunătatea lui Dumnezeu Cel Sfânt. Omul nemilos şi aspru a devenit om milostiv şi generos faţă de săraci, pentru că L-a primit în casă şi în suflet pe Dumnezeu Preamilostivul.

Atât Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cât şi cea a Noului Testamentdescriu patima lăcomiei de averesau a iubirii de arginţica fiind sursă a multor nedreptăţi şi neajunsuri. „Iubirea de arginteste rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri“(I Timotei 6, 10), constată Sfântul Apostol Pavel. Continuă să citești →

Iubiții mei,

în anii anteriori am vorbit despre întâmpinare din perspectiva noastră, a oamenilor.

Despre modul cum trebuie să ne pregătim noi să Îl întâmpinăm pe Domnul și…între noi.

Și subliniam faptul că sunt puțini cei care se pregătesc să Îl primească pe El. Adică sunt puțini cei care se umplu de har ca să Îl întâmpine pe El mereu, să Îl sesizeze pe El în toateale Lui…și, mai ales, în oameni.

Fiindcă nu mulți văd viața ortodoxă ca pe o creștere în sfințenie și în comunicare.

Ca pe o transfigurare a ontologiei noastre…

În predica de față însă vom vorbi despre cum ne întâmpină Dumnezeu pe noi. Cu ce vine El, în acest praznic, și întotdeauna, în viața noastră.

Adică despre marile binefaceri ale relației lui Dumnezeu cu noi, care ne reclădește interiorcu totul.

Evanghelia zilei este Lc. 2, 22-40 și în ea Îl vedem pe Domnul ca Prunc adus la Templu.

O imagine cuceritoare, pentru că e vorba despre Făcătorul întregii creații și nu despre un prunc oarecare. E vorba despre Cel care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. Continuă să citești →

Iubiții mei,

astăzi, la pomenirea Sfinților profesori ai teologilor, Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, Evanghelia zilei [Mt. 5, 14-19] ne vorbește despre lumină.

Despre faptul că trebuie să fim lumini ale lumii, după cum Sfinții Ierarhi astăzi pomeniți au fost.

Lumini duhovnicești.

Lumini aprinse din lumina Treimii, prin care să umplem lumea de har și de adevăr.

Pentru că adevărul, spus fără lumină, fără har, nu îndumnezeiește ci doar îngâmfă.

Și poți fi tobă de adevăruri cu care nu faci nimic…ci doar epatezi.

Nu te schimbi prin ele…datorită lor…

Însă când adevărurile sunt pline de har, când sunt spuse de cineva plin de har, când le primești pentru ca ele să îți schimbe viața…atunci devin adevăruri luminătoare ale întregii noastre persoane, adevăruri care ne transfigurează.

Și astfel, Evanghelia zilei ne amintește faptul că teologia nu e doar discurs adevărat despre Dumnezeu și despre cele ale Sale ci și putere de viață dumnezeiască imprimată în cuvintele pe care le scrii sau le rostești.

Însă pentru a avea lucruri legate în materie de teologie, pentru a fi în stare de discurs, e nevoie de studiu. De studiu sistematic. De studiu care parcurge o știință teologică de la cap la coadă pentru a cerceta și a cunoaște întreaga materie teologică. Continuă să citești →

Iubiții mei,

a vorbi despre preot, despre preoție, despre cum să ne comportăm față de preoți e o temăderanjantă.

Pentru că preotul e bun când face, când dă…dar nu când cere.

Când dă milostenie, când ajută, când zidește Biserici, când nu…deranjează, când ne iartă nouă multe…„e băiat bun”.

Dar nu și când subliniază păcatele și neregulile noastre.

Atunci devine, deodată, dușmanul nostru…ca și când un Părinte duhovnicesc îți poate facerău când îți vrea binele.

Însă aversiunea noastră față de preot nu are legătură, în primul rând, cu ce face și nu face, cu viața lui personală…ci cu teologia din spatele lui…adică cu Dumnezeu.

Dumnezeu e Cel-greu-de-suportat și nu preotul în primul rând. Continuă să citești →

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] ne învață lucruri importante despre credință.

Lucruri pe care trebuie să le verificăm în noi…ca să vedem dacă credința noastră areaceste însușiri.

Și anume că credința se roagă, că credința stăruie în nădejde, că credința e dialogică, că edemnă, că e iubitoare și recunoscătoare.

Pentru că cel orb, din Ieriho, a cerut milă nu de la oameni ci de la Fiul lui David, de la Mesia, de la Singurul care putea să îl miluiască potrivit cererii sale.

De aceea credința e demnă, pentru că nu se încrede în oameni ci în Dumnezeu.

Însă, e adevărat, Dumnezeu lucrează prin oameni la bucuria și mântuirea noastră. Numai după ce noi ne punem cu totul nădejdea în El.

O credință care se roagă (v. 38-39)… Continuă să citești →

Iubiții mei,

problema identității ortodoxe este problema lui noi în relație cu alții.

Nu a lui noi separați de alții…ci a lui noi în relație cu alții!

Pentru că a vorbi despre ortodocși, ca despre niște inși separați de alt fel de credincioși, duce la imaginea unei Biserici Ortodoxe care nu are tangență cu…ceilalți, cu lumea în amplitudinea ei.

Însă noi avem o identitate distinctă, ca ortodocși dar nu separată de lume.

Adică avem un mod de a vedea lucrurile și de a trăi normat după revelația dumnezeiască și după Tradiția Bisericii dar modul nostru de a gândi, de a simți, de a ne manifesta nu este unul care…nu are nimic de-a face cu viața unui protestant, a unui catolic, a unui musulman, a unui hindus, a unui anarhist.

Ci avem în comun cu ceilalți firea umană, modul în care funcționează trupul și mintea noastră, accesul la educație, la cultură, la muncă, la divertisment…locuirea pe același pământ.

Numai că trăim toate acestea în felul nostru.

Și contează foarte mult faptul că noi suntem cei pe care Dumnezeu i-a renăscut prin Botez și îi hrănește și îi schimbă prin Tainele și slujbele Bisericii…și, în același timp, e foarte important ca noi să fim factori pozitivi în societate, lumini duhovnicești și nu oameni dezechilibrați.

Iar pentru a-ți cunoaște identitatea ortodoxă trebuie să te dedici studiului teologic și vieții ascetice. Continuă să citești →

Incinerarea – un subiect arzător