Απολυτίκιο του Αγ. Ανδρέου Αρχ. Κρήτης – 04 ΙΟΥΛΙΟΥ

Troparul şi Viaţa Sf. Andrei Arhiep. Cretei

4 iulie

Pomenirea celui dintre sfinti Parintelui nostru Andrei din Ierusalim, arhiepiscopul Cretei.

Sfântul Parinte Andrei s-a nascut la Damasc in jurul anului 660.  Cel care avea sa fie numit „cel mai armonios dintre melozi” s-a aflat  fara grai in primii sapte ani ai vietii sale. Scapat de aceasta infirmitate prin Sfânta Impartasanie, arata incepind de atunci un talent de exceptie, in special in arta vorbirii intelepte si a studiului Sfintei Scripturi. Parintii sai il incredintara ca  slujitor bisericii Invierii la Ierusalim (dupa unii ar fi devenit calugar la Saint Sabas, unde a si studiat) iar cel care se afla in tronul patriarhal, Teodor (674-686), facu din Andrei fiul sau spiritual.  Intuise in el asemenea calitati incit voia sa il pregateasca drept succesor al sau si il numi, in ciuda vârstei sale fragede, notar al Patriarhiei, dându-i responsabilitatea tuturor problemelor bisericesti. In aceasta calitate, la putin timp de la  cel de-al Saselea Sfânt Sinod Ecumenic (prin 685), Andrei fu trimis la Constantinopol, cu doi sfinti batrâni, pentru a prezenta imparatului si Patriarhului marturia de credinta a Bisericii sale, manifestându-si adeziunea la condamnarea ereziei monotelite (Biserica din Ierusalim,  ocupata in vremea aceea de catre arabi, nu a putut sa trimita decât un singur reprezentant la Sinod). Continuă să citești →

Απολυτίκιο Ανακ. Λειψ. Αγ. Κύρου, Ιωάννη – 28 ΙΟΥΝΙΟΥ

Troparul şi Pomenirea aflării  moaştelor Sf Mc Chir şi Ioan

28 iunie

Aceşti sfinţi pătimitori de chinuri, Chir şi Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în cetatea care se numea Canopos. Acea cetate era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfîrşit, creştinii le-au îngropat trupurile cu cinste. Iar după trecerea a mulţi ani, tămăduitoarele lor moaşte s-au aflat într-acea vreme cînd creştinii întărindu-se mai mult decît elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără să fie opriţi, dar mai ales în împărăţia marelui Teodosie. Aceasta a biruit pe Maxim al Apusului cu toate puterile sale; dar l-a mai biruit şi cu rugăciunile cuvioşilor părinţi, care vieţuiau în pustiile Egiptului şi la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, avînd nevoie de rugăciunile lor spre ajutor. Între aceşti părinţi cu cuviinţă este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni. El petrecea într-un schit, pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dînsul, ca prin binecuvîntarea şi cu rugăciunile lui să se înarmeze contra vrăjmaşilor.

Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus singur în schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; iar el nicidecum nu voia să iasă din chilia sa. După multă rugăminte şi îndemnare a patriarhului, supărîndu-se, el şi-a luat rasa şi toiagul, pe care ridicîndu-le în sus spre răsărit şi ochii spre cer ridicîndu-şi, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ţie cu smerenie, dă rasei şi toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai dat-o mie cu milostivire”. Continuă să citești →

Απολυτίκιο του Αγ. Σαμψών του Ξενοδόχου – 27 ΙΟΥΝΙΟΥ

*

Samson cel Mare, despre care străbătuse vestea pretutindeni, a fost din cetatea Romei. El s-a născut din părinţi cinstiţi şi bogaţi, de neam mare, care se trăgeau din sînge împărătesc. El, ştiind bine învăţătura din afară, se deprinsese şi la meşteşugul doctoricesc, nu de nevoie, nici pentru îmbogăţirea sa, pentru că avea destulă bogăţie ci, pe de o parte, ca să nu petreacă în deşertăciune, iar pe de alta, ca din meşteşugul său să poată sluji lui Dumnezeu şi săracilor. El tămăduia pe cei cuprinşi de boli netămăduite; pentru că pe lîngă meşteşugul doctoricesc, i se adăugase darul Domnului, cu care dădea tămăduiri.

Deci, pentru faptele lui cele bune în care sporea şi pentru credinţa pe care o cîştigase în Dumnezeu, avea şi înţelegerea dumnezeieştii Scripturi. El se îndeletnicea mult la citirea sfintelor cărţi, şi spre dragostea lui Hristos se deştepta cu credinţa şi cu nădejdea. Apoi, murind părinţii lui şi lăsînd multe averi, n-a zăbovit a face cele cuviincioase lui; ci îndată a început ca bogăţia cea degrabă pieritoare şi vremelnică să o schimbe prin cea nepieritoare şi veşnică, urmînd cuvîntul Evangheliei. El dădea milostenie cu îndurare, precum se grăieşte, împărţind cu amîndouă mîinile la toate nevoile săracilor şi flămînzilor, cîştigînd prin pîntecele lor cel stricăcios, vistieria cea nestricăcioasă. Aceasta o făcea în toate zilele vieţii sale, că milostivirea o vedea născută şi crescută împreună cu el. Acest fericit, voind să se îndrepteze la o viaţă şi mai smerită, a eliberat mulţimea robilor, oprind numai pe unul pentru slujba sa. Căci ce nevoie avea de atîţia robi, de vreme ce singur se dăduse rob Domnului cel adevărat? Astfel s-a dezlegat de bogăţiile cu care era ţinut ca şi cu nişte legături, mulţumindu-se cu o haină şi cu o funie pentru ţinerea mijlocului. Continuă să citești →

Απολυτίκιο Αγ. Δαβίδ του εν Θεσ/νίκη – 26 ΙΟΥΝΙΟΥ

*

Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pămîntesc şi omul cel ceresc, s-a născut şi a crescut în strălucita şi marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume. A părăsit prietenii şi rudeniile, cinstea şi slava cea vremelnică, banii, averile şi orice altă norocire vremelnică, dar încă şi sufletul său, după porunca Evangheliei, şi a urmat Stăpînului, luînd crucea din tinereţe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, şi-a tăiat perii capului, călugărindu-se, şi a rămas în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se numea Cunuliaton.

Acolo a petrecut în linişte, nevoindu-se mai presus de om şi păzind toată fapta bună cu multă sîrguinţă. Lui îi plăceau îndeosebi înfrînarea şi smerenia decît celelalte, ştiind bine, că săturarea pîntecelui goneşte privegherea şi întreaga înţelepciune, iar slava deşartă prăpădeşte toate faptele bune în chip desăvîrşit. Pentru aceasta se sîrguia să cîştige smerita cugetare ca un înţelept. Citind dumnezeieştile Scripturi ziua şi noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinţilor mai dinainte de Lege şi după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dînşii, pentru că I-au slujit şi I-au bineplăcut, cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credinţă, pe Iosif pentru înţelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil şi pe cei trei tineri i-a păzit nevătămaţi de foc şi de lei. Continuă să citești →

“ Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema. Aliluia, Aliluia, Aliluia.”

(Ps.115,4)

Acesta este chinonicul zilei de miercuri, dar se cântă și la sărbătorile Maicii Domnului.

Chinonicul este o cântare (de cele mai multe ori un stih sau verset de psalm) care se cântă pe larg (cu sunete prelungite) aproape de sfârșitul Liturghiei, după “Unul Sfânt”, în timpul împărtășirii preoților și credincioșilor și ține loc de cuvânt sau predică. După conținut, chinonicul este: al zilei, al sfântului, al sărbătorilor. Textele sunt legate de sărbătoarea respectivă sau de actul Împărtășirii și se încheie uneori cu “Aliluia”.

Această cântare însoțește celebrarea euharistică, este solemnă și poate fi comparată cu alte două cântări importante ale Liturghiei: trisaghionul și heruvicul. În limba greacă imnul Împărtășaniei se numește “koinonikon“, în limba slavonă- “prichasteni” iar în limba română îl găsim în ambele forme “chinonic” și “priceasă”.

În Liturghia din Biserica primară, cântarea Împărtășaniei consta dintr-o cântare responsorială a unui întreg psalm. Unul din cele mai vechi refrene de acest tip este: “Gustați și vedeți că bun este Domnul, aliluia”– Ps.33,9- psalm care va deveni mai târziu chinonicul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite din cadrul slujbei bizantine.

Nicolae GHEORGHIȚĂ, Chinonicul duminical în perioada post-bizantină, ed.Sofia,București, 2009.

Sursa: Psaltii Catedralei Patriarhale

17 iunie: VIAŢA SF. MANUEL, SAVEL ŞI ISMAEL

*

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgînătatea persienească, iar maica lor de credinţa creştinească. Aceasta, hrănindu-şi pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică şi, adăpîndu-i pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfîntului Botez şi i-a învăţat dumnezeieştile cărţi. După aceea, au venit la creşterea învăţăturii, au fost număraţi în rînduiala ostăşească şi slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcînd Lui cu toate lucrurile cele bune. Continuă să citești →