Arhive etichete: Împărtăşire/Euharistie

Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Euharistiei se săvârşesc doar în biserică

Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Euharistiei se săvârşesc doar în biserică

 

Întrucât în ultima perioadă credincioşii ortodocși au semnalat cazuri de preoţi sau persoane care îşi atribuie pe nedrept calitatea de preot care spovedesc şi împărtăşesc credincioşii în diferite locuri şi case particulare, Arhiepiscopia Bucureştilor face următoarele precizări:

– potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, locul săvârşirii celor două Sfinte Taine, respectiv Spovedania (sau Taina Pocăinţei) şi Împărtăşania (sau Taina Euharistiei), este biserica; Continuă să citești →

Sf. Nicodim Aghioritul: Despre necesitatea desei împărtăşiri cu Trupul Domnului

Despre necesitatea desei împărtăşiri cu Trupul Domnului

 

În cele ce urmează vă prezentăm un cuvânt al Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul referitor la Despre necesitatea desei împărtăşiri cu Trupul Domnului

Apoi, când Domnul a predat această taină ucenicilor Său, nu a dat-o ca un sfat, ca adică să mănânce Trupul Meu cine vrea şi să bea Sângele Meu cine vrea, aşa cum a zis că „cine vrea să vină după Mine” şi „dacă vrei să fii desăvârşit”, ci a zis poruncitor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu şi Beţi dintru acesta Toţi, acesta este Sângele Meu”; adică neapărat trebue să mâncaţi Trupul Meu şi neapărat trebue să beţi Sângele Meu.

Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi, 3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii şi 4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri.

1. Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ne preda Taina Sfintei împărtăşiri, a zis: „Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viaţa lumii” (Ioan 6,51). ceea ce însemnează că dumnezeeasca împărtăşire este pentru credincioşi absolut trebuitoare pentru viaţa duhovnicească în Hristos. Si pentru ca viaţa duhovnicească în Hristos nu trebue să se împuţineze nici să înceteze, precum zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5,19), ci să fie neîntreruptă, pentruca cei vii, după acelaşi Apostol, să nu mai trăiască viaţa lor trupească, ci viaţa lui Hristos, Care a murit şi a înviat pentru ei, este de trebuinţă ca să fie deasă şi întrebuinţarea Sfintei împărtăşiri. Continuă să citești →

Arhim. Teofil Pârâian: Liturghia e făcută ca oamenii să se împărtăşească, nu ca să nu se împărtăşească.

Liturghia e făcută ca oamenii să se împărtăşească, nu ca să nu se împărtăşească.

 

Cel care vrea să se împărtăşească în fiecare duminică la Sfânta Liturghie trebuie să ducă o viaţă corectă, nu trebuie să se pregătească în mod special pentru asta, pentru că împărtăşirea cu Sfintele Taine nu-i o recompensă, ci e un ajutor. Şi atunci, dacă duci o viaţă corectă, te poţi împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului, de câte ori vrei să te împărtăşeşti sau de câte ori îţi dă duhovnicul voie să te împărtăşeşti. Liturghia e făcută ca oamenii să se împărtăşească, nu ca să nu se împărtăşească.

(Arhimandrit Teofil Pârâian,  Din ospăţul credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pg. 84-85)

Ierom. Petru Pruteanu: Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor

Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor

Confession_1

Istoria Bisericii cunoaşte mai multe valuri de discuţii despre deasa împărtăşire şi pregătirea pentru primirea ei. În ultima vreme, însă, dezbaterile s-au canalizat mai mult în direcţia precizării raportului dintre spovedanie şi împărtăşire, iar tonul discuţiilor a creat impresia conturării a două tabere adverse care nu se pot nicidecum înţelege la această temă. Şi, într-adevăr, careva „tabere adverse” există şi ele practic nu comunică una cu alta, ci doar se atacă mai mult sau mai puţin frăţeşte şi,de obicei, fără argumente istorice şi canonice irefutabile. Unii citează anumiţi duhovnici, alţii îi citează pe alţii, dar puţini dintre ei încearcă să raporteze tradiţiile dintr-un anumit timp şi spaţiu concret la Sfânta Tradiţie a Bisericii Universale.

Opinia generală despre cele două tabere este următoarea: cei care se autointitulează „tradiţionalişti” consideră că spovedania trebuie să preceadă în mod obligatoriu împărtăşirea euharistică, iar cei care sunt numiţi de către „tradiţionalişti” ca fiind „liberali”, consideră că nu-i nevoie în mod obligatoriu să te spovedeşti înainte de împărtăşirea euharistică. (Apropo, cei ce se numesc „tradiţionalişti” nu vorbesc aproape deloc despre spovedania înainte de Sfântul Maslu, ceea ce confirmă o dată în plus unghiul destul de îngust al abordării problemelor.) Continuă să citești →

Părintele Porfirie: DAR, PĂRINTE, TOŢI TREBUIE SĂ SE ÎMPĂRTĂŞEASCĂ?

Părintele Porfirie:

DAR, PĂRINTE, TOŢI TREBUIE SĂ SE ÎMPĂRTĂŞEASCĂ?

– Măi, n-am spus eu asta, Domnul a spus-o, n-ai auzit? „Beți dintru acesta TOȚI”! Bineînțeles, nu cei care sunt opriți. Mai sunt și care nu au dezlegare de la duhovnic. Dar, altfel, fără Sfânta Liturghie, fără Hristos, cum să ne ducem viața de zi cu zi?Ai venit la biserică și ai pierdut ce e mai important, Darul, totul, și ai rămas doar cu ce înlocuiește Darul. Știi, măi ce este Sfântul Jerfelnic? E cel mai prețios lucru de pe întreg pământul! Ce sunt tronurile împăraților, scaunele președinților ori academiile față de Sfântul Jerfelnic! Sfânta Masă e „inima”. Aici e prezent Hristos, aici se pogoară Sfântul Duh, aici se pogoară și îngerii… Ce priveliște înfricoșătoare! De multe ori, mă și tem să-mi pun mâinile pe Sfânta Masă. Continuă să citești →

Părintele Dumitru Stăniloae, despre deasa împărtăşanie

Părintele Dumitru Stăniloae, despre deasa împărtăşanie

 

 

„Sfânta Împărtăşanie este o mare sărbătoare, care ridică această zi peste toate celelalte de peste an.”

 

Ce rol are duhovnicul pentru sporirea duhovnicească a creştinului?

Are un foarte mare rol. Cei mai buni fii ai Bisericii au fost formaţi de cei mai iscusiţi duhovnici. Dar pentru aceasta se cere să jertfească timp şi căldură duhovncească din inimă pentru fiecare, ducându-l pe drumul învăţăturii evanghelice, începând cu fiecare, cu răbdare, de unde se află.

Care sunt efectele Sfintei Împărtăşanii?

Prin Sfânta Împărtăşanie primim Trupul cel înviat al lui Hristos cel înviat, ca arvună a învierii noastre. Şi pentru că primim toţi acelaşi Trup al lui Hristos, ne unim şi noi întreolaltă. De aceea Sfânta Liturghie şi Euharistie întreţin în gradul cel mai înalt unitatea Bisericii.

În ce măsură Sfânta Împărtăşanie ajută la îndumnezeirea omului? În acest scop se poate recomanda o mai deasă împărtăşanie?

Sfânta Împărtăşanie ajută la îndumnezeirea noastră, dacă este primită cu credinţă, cu pocăinţă şi dacă facem şi noi efort spre faptele bune, ca prin puterea Trupului înviat al lui Hristos să putem înainta spre o viaţă asemenea lui Hristos cel jertfit şi înviat. Împărtăşania mai deasă, cu toată pregătirea, face ca în trupul şi sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul şi Sângele cel curat şi înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinţilor în curăţie, în dragoste, în duh de jertfă şi în puterea de a învia spre viaţa de veci, întru fericire. Astfel, devenim tot mai mult fii ai Tatălui după har şi fraţi între noi, în Hristos. Continuă să citești →

Pr. Alexander Schmemann: TEOLOGIE ŞI EUHARISTIE

Teologie şi Euharistie

 

1.

Situaţia actuală a teologiei ortodoxe trebuie caracterizată prin două cuvinte: confuzie şi trezire. Prin confuzie mă refer la o evidentă lipsă de unitate în rândul teologilor ortodocşi: unitate a limbajului teologic, unitate a metodei, consens în ceea ce priveşte întrebările şi modul în care sunt formulate soluţiile lor. Teologia noastră se dezvoltă într-o pluralitate de „chei” teologice şi în mai multe cadre teologice care se exclud reciproc. Totuşi, această confuzie este şi semnul unei treziri, al unei noi căutări de perspective teologice cu adevărat ortodoxe.

 Această situaţie nu este deloc accidentală întrucât soarta teologiei ortodoxe a fost una tragică. Pe de-o parte, de la căderea Bizanţului şi de la întreruperea tradiţiei patristice creative teologia noastră a îndurat o lungă „captivitate apuseană”, care a întunecat profund şi chiar a deformat gândirea teologică ortodoxă în timp ce, pe de altă parte, aceeaşi perioadă post-patristică a fost una care a schimbat radical statutul şi funcţia teologiei în viaţa Bisericii. Deşi era preocuparea – şi funcţia – întregii Biserici, a devenit o „şcoală” singură şi a fost, astfel, privată de interesul viu şi de atenţia vie fără de care niciun efort creativ nu este posibil. Astăzi situaţia se schimbă. Conflictele şi diviziunile din sânul Bisericii, noua luptă „ecumenică” cu Occidentul creştin şi, mai presus de toate, provocarea presantă a lumii moderne au pus teologia într-o nouă lumină, au readus-o la importanţa pe care nu a mai avut-o de secole. Eliberată din „conformitatea” oficială care i-a fost impusă  de factori extra-teologici, teologia ortodoxă nu şi-a găsit încă unitatea adevărată. Dar trebuie să o găsească. Oricât de inteligibil şi folositor ar fi, pluralismul teologic actual nu trebuie să existe la nesfârşit. (Teologia n.t.) este o sinteză, o integrare a teologiilor mai mult sau mai puţin „private” într-una singură, consistentă pe care trebuie să o căutăm. Teologia ortodoxă este prin însăşi natura ei expresia catholică (universală, n.t.) a credinţei Bisericii, iar Biserica nici nu ştie şi nici nu are nevoie de o altă teologie. Continuă să citești →

Sfânta Împărtășnie – perspectiva unui copil

Sfânta Împărtășnie – perspectiva unui copil

 

După fiecare împărtăşanie, mă simţeam nu doar spălat de păcate, dar şi îndumnezeit, căci aveam în trup acelaşi sânge cu Dumnezeu. Eram fiul lui Dumnezeu prin sânge. Îl purtam pe Dumnezeu în mine.

 

 

Împărtăşindu-ne, noi primim – cum spune Sfântul Ioan Damaschin – cărbuni aprinşi di­vini, „pentru ca focul dorinţei, unit în noi cu dogoarea cărbunilor, să ardă păcatele noastre, să ne lămurească inima şi prin împărtăşirea cu focul dumnezeiesc să fim curăţiţi şi îndum­nezeiţi”.

Împărtăşania – cărbunii aprinşi – o pri­mim în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, în faţa uşilor împărăteşti ale altarului – care reprezintă porţile Raiului. La împărtăşa­nie auzeam vocea lui Hristos care-mi spunea: „îi hrănesc pe cei ai Mei… pe Mine însumi Mă dărui spre hrana voastră… Am vrut să fiu fra­tele vostru, şi pentru aceasta să am trup şi sânge ca ale voastre, şi acum, iată, vă dau trupul şi sângele care M-au făcut ca unul din voi”. Continuă să citești →

Pr. Vasile Gavrilă: DESPRE CONCEPTUL „CU O SPOVEDANIE TE ÎMPĂRTĂŞEŞTI O SINGURĂ DATĂ”

Pr. Vasile Gavrilă: DESPRE CONCEPTUL „CU O SPOVEDANIE TE ÎMPĂRTĂŞEŞTI O SINGURĂ DATĂ”

 

 

Întrebare* (Moderator George Vîlcu): După ce te-ai spovedit te poţi împărtăşi de 2 sau de mai multe ori, sau e valabil conceptul ”cu o spovedanie te împărtăşeşti o singură dată?”

Răspuns (Pr. Dr. Lect. Vasile Gavrilă): Aş vrea să precizez anumite lucruri înainte de a răspunde (şi vorbeşte despre cartea sa la care lucrează pe această temă) […]

Este o îmbinare a celor două lucrări; spovedania mai ales în primele două secole nu era frecventă. Spovedania se făcea şi mai ales, gândiţi-vă că era făcută public şi trebuie să fim realişti că nu mai suntem în starea aceea din vremea respectivă, nu mai avem acea stare, însă era destul de greu, destul de delicat să expunem păcatele public, şi atunci se refereau mai ales la păcatele mari, la căderile mari. De asemenea şi aici recomand o carte a Pr Ene Branişte, o carte mică în care arată cum a scăzut viaţa creştinului, viaţa duhovnicească până într-acolo încât s-a îndepărtat de Liturghie, de Potir. Ethosul primelor veacuri s-a pierdut între timp. Nu se făcea spovedania aşa cum va urma mai târziu să între mai ales în practica monahală, de mărturisire chiar şi a gândurilor, zilnică, şi nu neapărat către duhovnic, sau către ceea ce înţelegem noi astăzi duhovnic, adică preotul consacrat, adică persoana consacrată care putea să fie în acelaşi timp şi stareţul, conducătorul obştii monahale. Haideţi să ne aducem aminte că în vremea Sf Antonie cel Mare ei mergeau să se împărtăşească la cea mai apropiată comunitate creştină pentru că nu aveau preot în locurile unde vieţuiau ei. Deci împărtăşirea gândurilor către persoana cea mai apropiată, către călăuzitor, către bătrânul stareţ, către părintele sau maica duhovnicească. Sigur că acum s-a făcut o sinteză a lor, şi pe de o parte este bine mai ales pentru cei ce vieţuiesc în lume, pentru noi; sigur că nu putem trăi la exigenţele acestea de a ne spovedi zilnic, sau de a ne spovedi şi gândurile. Din acest motiv ne spovedim, nu aşa cum se spune în una din poruncile bisericeşti, porunci influenţate, imprimate, sau preluate ca să ne împărtăşim de cel puţin 4 ori pe an. Nu că nu este bine aşa, dar nu numai atât, ci trebuie mai mult. Continuă să citești →

Jean-Claude Larchet: DESPRE ÎMPĂRTĂŞIREA DEASĂ

Despre împărtăşirea deasă

 

 

 

Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.
În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94). Continuă să citești →

Ierom. Petru Pruteanu: Stimaţi ierarhi, opriţi inchiziţia! Temeţi-vă de Domnul!

Stimaţi ierarhi, opriţi inchiziţia! Temeţi-vă de Domnul!

*

inquisition

Dedic acest material celor şase preoţi din BOR,
care mi s-au plâns despre aceleaşi lucruri.
Dar ei sunt mult mai mulţi…

După cum remarca Sf. Athanasie din Paros (1721–1813), Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi alți Părinţi trăitori ai teologiei euharistice, mulţi preoţi, care vor încerca să aplice în parohiile sau mănăstirile lor învăţătura Bisericii despre împărtăşirea sistematică cu Sfintele Taine vor fi blamaţi şi persecutaţi.

Din păcate, acest lucru chiar se întâmplă în unele eparhii din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române (mai puţin în diaspora), unde preoţii sunt opriţi de slujbe, băgaţi în consistorii, transferaţi în alte parohii etc., pe simplul motiv că împărtăşesc oamenii în fiecare săptămână – adică, pe motiv că respectă canoanele. Şi întrucât bravii „canonişti” şi „păstrători ai tradiţiei strămoșești” nu pot să formuleze nişte capete de acuzare concrete, bagă totul în categoria „inovaţie în cult”. Şi ce numesc ei „inovaţie în cult”? De exemplu: împărtăşirea mirenilor mai des de 40 de zile (mai ales în afara posturilor), împărtăşirea de 2-3 ori cu aceeaşi spovedanie, citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei, unirea Botezului şi Cununiei cu Liturghia şi altele de genul acesta. Normalitatea este numită de ei „inovaţie”, iar anormalitatea este numită „tradiţie strămoşească”. Atâta pot pricepe oamenii respectivi sau, mai degrabă, cei care i-au pus în aceste funcţii… Şi n-are rost să vin acum cu argumente teologice sau istorice, căci cei vizaţi oricum nu le citesc. În ultima vreme ei ştiu doar să numere… 

  Continuă să citești →

Conferinţă cu Părintele Răzvan Ionescu: DEASA ÎMPĂRTĂŞANIE (Video)

Conferinţă cu Părintele Răzvan Ionescu: DEASA ÎMPĂRTĂŞANIE 

Creștin ortodocșii ar trebui sa se împartașească cel puțin în fiecare Duminică și sărbătoare. Conferință cu părintele Răzvan Ionescu (Deasa Împărtăşanie). Sfântul Ioan Casian ne îndeamnă să ne împărtăşim duminical. Canonul 9 Apostolic ne arată obligativitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos la fiecare Liturghie la care participăm. E absolut necesar să avem duhovnic, să ne spovedim, ca să nu ne împărtăşim cu nevredincie şi să luăm foc.

 

 

 

Caononul 9 Apostolic: Toţi credincioşii care intră în Biserică şi aud Scripturile şi nu rămân la rugăciune şi nu se impărtăşesc la Sfânta Euharistie, ca unii ce fac neoranduială în Biserică să se afurisească. (canonul 2) Sinodul Antiohia (341), Canonul 66 Sinod IV (691) Pidalion (ediţia gr. 1920) şi Pidalion (Bucureşti 1992)

SFÂNTUL IOAN CASIAN

Cuvântul XXL (Pag. 722)

 

Nu trebuie să nu primim duminica Sfînta Împărtăşanie, fiind­că ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atîta credinţă, încît judecîndu-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stînd în mînăstiri, în aşa chip măsoa­ră vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încît socotesc că îm­părtăşania nu trebuie luată decît de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceş­tia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decît cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci cînd o primesc ei se socotesc vred­nici de a o primi.

Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decît ca, stăpîniţi de de­şartă trufie şi stăruinţă a inimii, sa credem că numai o dată pe an sîntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. De aceea, ca să putem înţelege acestea şi să le păstrăm în chip rodnic, să rugăm cu şi mai mare încordare mila Domnului să ne ajute pentru a le îndeplini acestea, care nu se învaţă ca celelalte îndeletniciri omeneşti, unde este necesară mai întîi folosirea cuvintelor, ci mai degrabă luînd-o înainte fapta unită cu experienţa. Acestea, dacă n-au fost cercetate şi nete­zite adesea prin învăţăturile bărbaţilor duhovniceşti şi dacă n-au fost adîncite cu grijă prin exemple şi prin experienţa zilnică, ori îşi pierd puterea din cauza nepăsării, ori dispar printr-o nevrednică uitare.

Sursa: http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/

Ierom. Petru Pruteanu: DESPRE LEGĂTURA DINTRE SPOVEDANIE ŞI ÎMPĂRTĂŞIRE

Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire

sfanta-spovedanie

Întrebare din partea revistei „Kifa” (Moscova): Părinte, Petru! În ultima perioadă, în blogosfera ortodoxă rusă, tot mai intens se discută problema legăturii dintre mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea euharistică. Cum au ajuns să fie legate aceste Taine între ele? De ce, după părerea Dumneavoastră, problema a ajuns să fie atât de intens discutată?

Discuţiile pe marginea acestui subiect, în mediul bisericesc rusesc, se poartă cel puţin din anul 2006 şi acest lucru este îmbucurător. Am urmărit cu atenţie tot ce s-a scris la această temă şi, după părerea mea, majoritatea teologilor care s-au pronunţat la acest subiect pun problema foarte corect şi vin cu propuneri care se înscriu destul de reuşit în duhul Tradiţiei Bisericii, precum şi în realitatea vieţii bisericeşti de astăzi.

După cum vom vedea mai jos, grecii nu au o astfel de problemă, dar la noi, unde împărtăşirea sistematică abia este restabilită pe ici-pe colo, se constată că aceasta este împiedicată de „regula” mărturisirii laicilor înainte de fiecare împărtăşire. De multe ori, mărturisirea este făcută în mare grabă sau formal, transformându-se, în cel mai bun caz, într-o simplă binecuvântare pentru împărtăşire. Preoţii sinceri şi conştienţi pe bună dreptate ridică această întrebare, mai ales că ei înşişi nu se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire, iar „ipocrizia dublului standard” nu poate continua la nesfârşit. Aşa cum spun Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Nicodim Aghioritul, regulile privind pregătirea pentru împărtăşire (post, rugăciune, spovedanie – dacă este cazul) trebuie să fie identice atât în cazul clericilor, cât şi al credincioşilor. Clericii nu au și nu pot avea nici un fel de privilegii la primirea împărtăşirii, ci numai obligaţii suplimentare legate de învăţare şi slujire. Sper că acest lucru va fi înţeles mai bine din abordarea istorico-liturgică şi duhovnicească pe care ne-am propus să o facem în cele ce urmează. 

 

1.     Din punct de vedere istoric, putem spune că practica mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop sau un preot delegat) este de origine apostolică (sec. I) şi ea a existat dintotdeauna în Biserică, numai că în decursul timpului această practică a avut înţelesuri şi forme diferite. Mărturiile istorice din primele trei-patru secole sunt lacunare şi confuze, dar deja din sec. IV-V atestăm existenţa a două tipuri total diferite de mărturisire a păcatelor, care mai târziu „au fuzionat”, rezultând practica spovedaniei de astăzi. Mai exact:

a)   Exista o mărturisire care se făcea doar în cazul păcatelor mari: idolatrie, apostazie, curvie, ucidere, furt şi alte păcate considerate „mari” sau „de moarte” (I Ioan 5:16). O astfel de mărturisire era acceptată o singură dată după Botez (cf. Păstorul Herma, Tertulian ş.a.) sau cel mult de 2-3 ori în viaţă, iar creştinii care-şi luau în serios viaţa de după Botez, deşi se împărtăşeau la fiecare Liturghie duminicală sau chiar zilnică, practic nu se mărturiseau niciodată. Până spre sfârşitul sec. IV, în cazul păcatelor ştiute de toţi, această mărturisire se făcea public, iar în cazul păcatelor necunoscute comunităţii, acestea erau mărturisite în taină episcopului sau unui preot delegat de acesta. În urma mărturisirii, episcopul sau chiar sinoadele locale (cf. Canonul 5, Sin. I Ecumenic) hotărau oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine a penitentului respectiv pentru o perioadă determinată de timp (de la câteva luni până chiar la 15-20 de ani). În funcţie de pocăinţa penitentului, termenul de oprire de la împărtăşire putea fi scurtat sau prelungit. Primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie, fără careva rugăciuni sau formule speciale de dezlegare, iar în unele tradiţii locale – prin punerea mâinilor episcopului sau prin ungerea cu untdelemn sfinţit. 

b)  Exista şi o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc („stareţ /gheronda”), de cele mai multe ori nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească. Această mărturisire nu viza păcatele mari, care ar fi implicat oprirea de la împărtăşire, şi care țineau de competenţa episcopului locului. Continuă să citești →

O nouă persecuţie a zilelor noastre – alungarea de la dumnezeiasca Cină a credincioşilor care vor să se împărtăşească des.

O nouă persecuţie a zilelor noastre – alungarea de la dumnezeiasca Cină a credincioşilor care vor să se împărtăşească des.

 
,,În aceste zile rele ale noastre a început, e activă şi domneşte cu tărie o persecuţie nouă, nemaiauzită generaţiilor preaevlavioase din trecut, a credincioşilor care ar voi, ori de câte ori pot, să se apropie de această Masă tainică, şi cei ce vor să intre la ea sunt alungaţi de la dumnezeiasca Cină nu pentru n‑au haină de nuntă — căci aceasta nu o ştie nimeni decât numai Dumnezeu şi conştiinţa fiecăruia —, ci pentru că vin des [pyknōs] şi nu după multe zile, ca şi cum cel ce vine după multe zile vine, chipurile, cu vrednicie, iar cel ce vine după puţine zile vine cu nevrednicie; deşi dumnezeiescul Hrisostom strigă că „atunci când a spus: «Să se pună la încercare omul pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» [1 Co 11, 28], Apostolul l‑a făcut stăpân peste apropiere pe cel ce se apropie, eliberând‑l de orice păzire a unor zile”. Iar că acest lucru, adică dumnezeiasca împărtăşire continuă [syneches] e şi legală şi foarte mântuitoare, se arată prin multe dovezi, şi scripturistice şi canonice, şi prin multe mărturii ale dumnezeieştilor Părinţi, ca nici o alta dintre chestiunile bisericeşti; acest lucru e arătat deja prin cărţi [cele două cărţi despre Împărtăşirea continuă publicate în 1777 şi 1783] atât de exact şi de solid, încât nimeni altul nu l‑ar putea contrazice, decât cel ţinut de un duh de amăgire şi neascultare satanică”.
 
 
Notă la: Teologia liturgic-euharistică a Cuviosului Atanasie din Paros (1721–1813) – Prefaţa Dogmaticii
 

NE PUTEM ÎMPĂRTĂŞI DE MAI MULTE ORI CU ACEEAŞI SPOVEDANIE? ÎN LUMINA SFINTELOR CANOANE ŞI A SFINTEI TRADIŢII BIMILENARE, PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN NE RĂSPUNDE CĂ DA.

 

 

Pentru un om pe care dumneavoastră îl considerați angajat pentru Dumnezeu, este necesară spovedania de fiecare dată când se împărtășește?

 

        Nu. Eu cred că dacă cineva duce o viață îngrijită, cu aceeași spovedanie poate să se împărtășească și de mai multe ori. Nu pot să spun de câte ori anume, dar timp de o lună de zile, dacă duce o viață ireproșabilă, poate foarte bine să se împărtășească de câte ori dorește în intervalul acesta de timp. Cam la o lună e bine totuși să se spovedească. Noi ne orientăm fiecare cum credem de cuviință, pentru ca omul însuși să fie hotărât pentru bine până la așa o măsură, încât să nu mai fie necesară o spovedanie propriu-zisă. La mine vin unii oameni care sunt spovediți gata înainte să vină la spovedanie, sunt oameni care n-au ce spune, la drept vorbind.

(Din cartea Arhimandritului Teofil Părăian ,,Credința mărturisitoare”, apărută cu binecuvântarea PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă – București – 2009, pag. 184)