Aţi auzit, iubiţii mei, Sfânta şi Sfinţita Evanghelie. Ne istoriseşte o minune, pe care a făcut-o Domnul nostru Iisus Hristos; minunea prin care a vindecat doi oameni într-o secundă.
De ce pătimeau ei? Din punct de vedere clinic nu aveau nimic patologic. Trupul lor era sănătos. Sufereau psihic. Iar bolile sufleteşti sau psihice sunt mai grave şi din ele provin şi cele trupeşti. Rădăcina tuturor bolilor este starea sufletească rea a omului.
Care era boala lor? Un cuvânt – să nu râdă nimeni, Evanghelia nu se schimbă! Aceşti bolnavi erau “demonizaţi” (Matei 8, 28). Ce înseamnă demonizaţi? Precum microbii intră în sânge, la fel şi demonii intră în inimă. Precum în trunchiuri de copaci îşi fac cuiburi bufniţele şi vulpile, iar în peşteri fiarele, aşa şi demonii intră în inimile nesupravegheate. Aţi văzut case pustiite şi părăsite? Eu, care am cutreierat ca predicator, am văzut în Macedonia astfel de case. Aşadar, precum în casele din care lipseşte proprietarul se instalează răufăcătorii, aşa şi în sufletele din care lipseşte proprietarul, adică Dumnezeu – Duhul Sfânt, îşi fac cuib duhurile viclene. Şi din acel moment trupul, mintea şi inima sunt dirijate de diavol. Omul acţionează sub influenţa duhului rău. Continuă să citești →
La Duminica 5 dupa Rusalii: Predica a Pr. Nicolae Steinhardt
Fie că a fost vorba de ţinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizaţi, textul evanghelic al zilei (apare în trei variante la Matei 8, 28-34; Marcu 5, l-l9; Luca 8, 26-39) evocă, socotesc, cinci idei fundamentale.
Prima:
Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată.
Unii şi-au pus întrebarea: de ce oare a îngăduit Hristos demonilor să intre în porci? Oare n-a prevăzut că animalele se vor arunca în apa lacului şi vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere şi nu S-a arătat nepăsător de paguba pricinuită locuitorilor?Continuă să citești →
CUVÂNTUL SFÂNTULUI TEOFAN ZĂVORÂTUL LA DUMINICA ORBULUI
*
din “Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”
Sfantul Teofan Zavoratul
[Fapte 16, 16-34; In. 9, 1-38]. Se confruntă simplitatea credinţei cu necredinţa vicleană. Credinţa, venind la orbul ce îşi recăpătase vederea, i-a luminat şi ochii minţii, iar el vede limpede adevărul. Priviţi cât de logic este la el totul, îl întreabă: „Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii ?”. „Prooroc este”, a răspuns el, adică trimis al lui Dumnezeu, îmbrăcat cu puterea facerii de minuni. Corectitudinea concluziei este de netăgăduit!
Dar cărturarii „culţi” nu vor să vadă acest lucru şi caută să evite consecinţele lui; dar întrucât nu reuşesc, se întorc către simplitatea necărturărească îndemnând-o astfel: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că Omul Acesta este păcătos”.
Simplitatea credinţei nu poate să facă legătura între păcătoşenie şi săvârşirea de minuni, spunând asta pe faţă: „Dacă este păcătos, nu ştiu; un lucru ştiu: că eram orb, iar acum văd”.
Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena
Sf. Împăraţi Constantin şi Elena
Contribuţia oferită umanităţii de Constantin cel Mare
– 21 mai –
Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.
***
Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident. Corespunde realităţii, precum vom vedea. Continuă să citești →
Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14).
Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.
Iubiţi fraţi! Această poruncă a Domnului are pentru noi o însemnătate dintre cele mai mari. Ea ne vesteşte că suntem supuşi bolilor şi celorlalte necazuri ale vieţii pământeşti pentru păcatele noastre. Şi când Dumnezeu ne izbăveşte de boală sau de alt necaz, iar noi începem să ducem iar viaţă păcătoasă, iarăşi suntem supuşi unor necazuri, mai grele decât pedepsele dintâi trimise asupra noastră de Dumnezeu. Continuă să citești →
Nimeni deci sa nu va judece pentru mincare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare,
sau luna noua, sau la simbete, care sint umbre celor viitoare (Coloseni, 2, 16-17)
Hristos a inviat !
Iubiti credinciosi,
In Evanghelia de azi vedem ca Iisus Hristos a vindecat intr-o zi de simbata un slabanog care zacea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au suparat iudeii caci Domnul a calcat porunca simbetei. De veti asculta insa cu luare aminte cele ce vom vorbi astazi, veti intelege luminat ca serbarea simbetei nu este data crestinilor, ci evreilor si totodata veti intelege ca atit Mintuitorul, cit si Sfintii Apostoli au desfiintat prin cuvint si fapta serbarea Simbetei. Continuă să citești →
Cuvânt panegiric la Izvorul Tămăduirii cel primitor de viaţă
şi povestire a minunilor Preaslăvitei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, săvârşite la Izvorul ei.
Binecuvintează părinte!
Iarăşi sărbătoare şi iarăşi praznic. Şi, ca să spun mai bine, în această sărbătoare s-a arătat nouă altă sărbătoare aducătoare de bucurie, ce umple inimile credincioşilor de veselie negrăită. Căci, în timp ce prăznuim încă purtătoarea de strălucire Înviere a lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, cea de mântuire lumii, iată, a strălucit nouă alt praznic al Maicii Sale celei Curate şi Doamna noastră şi Stăpâna, a Izvorului ei cel purtător de viaţă, care cu dreptate cheamă pe toţi credincioşii, să sărbătorim şi astăzi şi să ne bucurăm toţi cu veselie şi bucurie duhovnicească, slăvind în cântări şi doxologii pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel Înviat din morţi şi pe Preasfânta Sa Maică şi Stăpâna a toată zidirea, pe Binefăcătoarea şi Mijlocitoarea noastră a creştinilor, ca să primim har şi răsplată duhovnicească de la ea. Continuă să citești →
astăzi vom bea din Izvorul cel purtător de viață[2] al Născătoarei de Dumnezeu. Adică din apa pe care o vom sfinți imediat, cu harul lui Dumnezeu, și prin care ne vom umple de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu binecuvintează și sfințește Bisericile noastre, casele, toate locurile și bunurile noastre și sfințește și apele, pentru ca apa și mâncarea noastră să fie binecuvântate și sfințite de El.
Fapt pentru care noi trăim în lumea pe care Dumnezeu o binecuvintează și o sfințește, în lumea în care El e prezent și ne îmbrățișează pe toți. Și nu vrem să trăim niciodată fără El, pentru că a trăi fără El este o viață de Iad. Este o viață fără sens și pustiită de frumusețe interioară.
Așadar, după ce am sfințit Paștiul și l-am mâncat, pentru ca să ne facem părtași binecuvântării celei cerești și să fim vindecați de toată boala și neputința[3], astăzi vom sfinți apa, în Vinerea Luminată, pentru ca să o bem și să ne spălăm de întinăcăciunea patimilor noastre[4]. Continuă să citești →
PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA SFÂNTULUI NOU MUCENIC ILIE (31 ianuarie)
UN SFÂNT FRIZER
Sfantul Nou Mucenic Ilie din Kalamata
„…Ilie s-a născut în Kalamata. Meseria lui era frizeria. Datorită meseriei se întreţinea cu mulţi oameni şi dobândise o suficientă experienţă socială, încât putea să vorbească despre multe teme sociale. Discutând într-o zi cu nişte fruntaşi, cu multă durere şi cu mare necaz le-a vorbit despre chinurile pe care le sufereau creştinii de la turci şi îi rugă pe fruntaşi să-i uşureze de dările grele. Dar fruntaşii susţineau că creştinii nu sunt în primejdia de a se lepăda de credinţa lor, aşa cum spunea Ilie. Şi Ilie le-a răspuns că n-au idee de cât de mult e chinuit poporul sărac.
– Mie – a spus, dacă cineva îmi dă un fes, îmi schimb credinţa… N-a spus asta pentru că aşa voia să şi facă, ci pentru a prezenta starea jalnică a creştinilor. Un fruntaş, ca să glumească, s-a dus şi a cumpărat un fes şi i l-a dat lui Ilie. Şi Ilie, din încăpăţânare în ceea ce spusese, s-a mâniat şi s-a dus de şi-a schimbat credinţa. Vedeţi, iubiţilor, unde duc câteodată glumele şi tachinările? Pot să facă cele mai mari crime. Şi există o crimă mai mare decât ca un creştin să-şi schimbe credinţa? Creştinii, care au aflat acest lucru dureros, s-au întristat mult. Dar frizerul Ilie n-a purtat multă vreme fesul. A înţeles ce făcuse, a plâns mult şi nesuferind să-i vadă pe creştini privindu-l cu dispreţ, s-a ridicat şi s-a dus în Sfântul Munte. Acolo şi-a mărturisit păcatele sale, a fost miruit şi a devenit călugăr şi a trăit o viaţă monahală timp de opt ani întregi. Dar Ilie nu se odihnea. Conştiinţa continua să-l mustre pentru ceea ce făcuse. În gând îi veneau înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos: “De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Părintelui Meu ceresc”. Această nelinişte i-a destăinuit-o duhovnicului său, iar acela, om cu frică de Dumnezeu, i-a spus să se ducă înapoi în Kalamata şi acolo să-şi mărturisească credinţa în Hristos. Continuă să citești →
Când îți îndrepți privirea către lume și vezi triumful nebuniei, răului, răutății, minciunii, cruzimii și ipocriziei, îți vine gândul: „Hai, vino, Doamne”. Vino, Doamne, și arde toată această urâciune, că nu mai am puterea să mă uit la acest teatru al absurdului mondial, care devine din ce în ce mai nebun. Este încurajator și ne împiedică să înnebunim când înțelegem că acest triumf al iadului pe pământ nu va dura pentru totdeauna și, poate, nu pentru mult timp.
Dar dorința pentru cea de-a doua venire rapidă a lui Hristos în lume rămâne actuală până când revii în tine și începi să înțelegi că propriul tău suflet poate arde împreună cu gunoiul acestei lumi. În interiorul tău, ești plin de fragmente din acel răul pe care îl urăști atât de mult. Și întrebi: „Doamne, nu, nu acum, dă-mi mai mult timp să mă pocăiesc, să mă curăț pe cât este posibil. Dă-mi timp să pun lucrurile în ordine în sufletul meu”. Acest dualism cu abordări diferite față de sine și față de ceilalți există în sufletul fiecăruia dintre noi.
Cerem dreptate pentru toată lumea și milă pentru noi înșine.
Pilda „Despre datornicul cel nemilostiv”, citită în săptămâna unsprezecea după Rusalii, ne vorbește despre acest lucru direct și la modul figurat. Este corect să ceri bani de la cei care îți sunt datori. E bine să îți fie iertate datoriile. Ni se oferă două modele de comportament de la Dumnezeu. Dacă vrei să-ți fie bine – nu mai fi corect. Dacă vrei să fii corect, să știi că îți va fi foarte neplăcut pentru tine. ” Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7:2), iar ei vor adăuga mai mult deasupra și o vor scutura…
Se dovedește că aceste cerințe sunt simple, de înțeles și, cel mai important, profitabile. Iertându-i pe ceilalți, acoperim ceea ce datorăm. Mai mult, facem acest lucru cu un procent uriaș de dobândă. Îi datorez lui Dumnezeu un miliard, dar iertându-l pe aproapele cu zece grivne, îmi plătesc datoria față de Dumnezeu. Iartă, nu judeca și nu vei fi judecat și vei fi iertat. Dumnezeu nu aruncă cuvintele în vânt. Și porunca în condiții atât de favorabile ar trebui să pară ușor de îndeplinit. Dar problema este că nu funcționează…
Înțelegi totul, știi totul, ești de acord cu tot ce este scris în această pildă, dar de îndată ce trebuie să iei o decizie corectă, judecata noastră internă emite decizia sa: „Să cerem după dreptate”. Și dacă nu obținem ce dorim, ne indignăm, începem să condamnăm, ne plângem și așa mai departe. Căci dacă ni se face nedreptate, cum să tacem.
O decizie cu folos pentru sine, „de a ierta pe toți și totul, ca să mă ierte și pe mine Dumnezeu”, nu va funcționa niciodată tocmai pentru că este luată de dragul unui folos pentru sine.
Și dacă facem aceasta de dragul profitului, atunci fapta noastră este un fals și nu are forță executorie. Putem ierta copiilor noștri totul, mai ales dacă se pocăiesc și ne cer iertare. Este ușor dintr-un singur motiv – îi iubim. Dar dacă aceștia nu sunt copiii noștri, ci ai altcuiva (și toți datornicii noștri sunt așa), atunci nu mai este un fapt că îi vom putea ierta. Și din nou, dintr-un motiv foarte simplu și de înțeles – sunt străini și nu ne plac.
Pentru a ierta în mod altruist, fără nicio condiție prealabilă, trebuie să înveți să iubești. Și acest lucru este mult mai complex decât a ierta pur și simplu. Dacă omul iubește, atunci încearcă să înțeleagă și, după ce a înțeles, poate ierta. Câte motive găsim pentru a ne justifica păcatele? Toate aceste motive le extragem din uriașa valiză a egoismului. Ne iubim pe noi înșine, ceea ce înseamnă că există sute de variante pentru a răspunde la întrebarea de ce „am făcut”, „am spus”, „am acționat” într-un fel sau altul. Dacă am învăța să-i iubim pe ceilalți, am găsi aceleași răspunsuri justificative, dar în raport cu cei care „au făcut”, „au spus”, „au acționat” nedrept față de noi.
Unul dintre asceții contemporani athoniți a spus următoarele cuvinte: „Este corect pentru noi în această viață să suportăm nedreptatea”.
Cuviosul Efrem Sirul a ajuns în închisoare pentru că a furat niște oi pe care nu le-a furat. Dar Dumnezeu i-a descoperit că în pofida deciziei nedreapte de a-l aresta, a îndurat această închisoare pentru că era vinovat de altceva, fapt pentru care nu a fost pedepsit în acel moment. Dacă ne adâncim în noi înșine, vom înțelege că pentru tot ce este ascuns, secret, nemanifestat, fie chiar și mărturisit la spovedanie, dar nu am suferit penitența suferinței, trebuie să suportăm nedreptatea și să iertăm pe alții pentru tot răul pe care ni-l provoacă. Pentru că, de fapt, asta nu este rău – este o pedeapsă administrativă în loc de una penală. Pentru a nu fi pedepsiți la Judecata de Apoi, putem aici, după ce am suferit greutăți relativ minore, să dobândim iertarea și miluirea.
Sfântul Varvar al Lucaniei, care a fost mai înainte tâlhar, după pocăință s-a întors la Dumnezeu, a suferit nevoințe imense și a săvârșit fapte mari. Dar cu toate acestea, chiar și așa, a trebuit să moară de o moarte violentă pentru a primi iertarea de la Dumnezeu. Și există multe astfel de exemple în literatura hagiografică. De aceea, să nu fim descurajați și slăbiți de dureri, ci pentru fiecare nedreptate pe care o înduram, îi vom mulțumi lui Dumnezeu, căci în ea se conțin îndurări uriașe și speranță bună pentru noi. Iertând datoriile altora, ne vom ierta de fapt pe ale noastre.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că la Judecata de Apoi, Dumnezeu nu va căuta cum să-i condamne, ci dimpotrivă, cum să-i îndreptățească pe oameni. Și înainte de Judecata de Apoi, Dumnezeu ne-a încredințat această sarcină nouă. Dacă vrem să-L vedem pe Dumnezeu ca un avocat la tribunal, și nu ca pe un procuror, atunci trebuie să stăpânim noi înșine practicarea dreptului în timp ce suntem în trup.
Și trebuie să facem o altă concluzie importantă din citirea pildei „Despre datornicul nemilostiv”. Iertarea lui Dumnezeu a păcatelor noastre mărturisite nu este dată necondiționat. Stăpânul i-a iertat datornicului său toate datoriile, dar de îndată ce a început să colecteze datorii de la prietenul său, și-a schimbat decizia. Da, suntem iertați de Dumnezeu, dar în măsura în care îi iertăm pe alții. Această condiție este atât de importantă încât Mântuitorul a considerat că este necesar să se asigure că știm de ea în fiecare zi: „Si ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșitilor noștri”.
I. Aivazovski. Mersul pe ape. 1888. Imagine: ekklisiaonline.gr
Predică de duminica.
„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.” (Matei 14:28-32).
În 2017 a fost realizat un film cu același nume bazat pe romanul The Shack al scriitorului W.P.Young. Această poveste a Evangheliei este jucată acolo sub formă de dialog. Hristos îi spune personajului principal al filmului, Mack:
„Tot ce vezi, tot ceea ce te sperie este în interiorul tău. Nu te uita la abisul de sub picioarele tale, nu te uita la valuri, nu te gândi la furtună, ascultă-mi vocea, privește la mine. Nu te gândi la trecut și viitor. Totul va fi bine”. Și apoi răsună următoarele cuvinte: „Toate acestea nu au nici o putere asupra ta, numai nu te întoarce de la mine”.
Acest episod lipsește în roman, dar realizatorii filmului au decis să-l introducă și au transmis foarte precis esența dramei spirituale a personajului principal.
„Tot ceea ce te sperie este în interiorul nostru”. Fiecare om are propriul său spațiu. Trăim în aceeași lume, dar fiecare dintre noi o vede diferit. Și aici nici măcar nu este vorba despre credință sau despre lipsa acesteia, ci despre structura persoanei însăși. Unii simt durerea acestui război cu fiecare nerv, iar alții chiar și în acest moment merg la discoteci, dansează, se adună în grupuri unde curge berea, vodka, grătarul, glumele și râsetele zgomotoase. Aflăm că unii oameni trăiesc în mijlocul suferinței, în timp ce alții trăiesc într-o mare a plăcerilor. Unii sunt lipsiți de adăpost și sănătate, iar alții se distrează și se bucură.
Care ar trebui să fie atitudinea noastră față de toate acestea? Mi-am dat seama că o lege foarte importantă funcționează în această lume – omul cerului crește din durere. Fără suferință nu vom crește spre cer. Așa a hotărât Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile vii. Această lume a fost creată cu iubire, dar totul în ea trăiește dureros și moare dureros. Dumnezeu însuși s-a inclus în acest proces. El suferă cu noi. Dumnezeu a devenit om și a trecut prin tortură, frică, durere și moarte până la învierea Sa. Chinul este calea spre înviere, este travaliul sufletului nostru.
Dar unde este locul bucuriei în toate acestea? Există și el. Credința este menită să ne dea nădejde și nădejdea să ne conducă în palatele bucuriei cerești. Da, trăim în iad, dar nu deznădăjduim, pentru că iadul este pridvorul raiului.
Iadul este un abis care se deschide sub picioarele noastre. Deasupra sunt valuri care caută să ne acopere în întregime și să ne scufunde în această prăpastie întunecată. Acest abis ne dezbracă de tot ceea ce considerăm că este al nostru, de tot egoismul, părerea de sine, aroganța, narcisismul și așa mai departe. Numai intrând în adâncimea ei, cufundându-ne în întuneric, putem vedea strălucirea propriului nostru duh.
Ceea ce ne chinuie sufletele, ce ne face sa ne temem și să tremurăm sunt gândurile. Ele ne pictează viitorul. Deasupra un val tinde să ne acopere în întregime ți să ne tragă în adâncuri. În acest viitor pe care l-a desenat imaginația noastră, există totul în afară de Hristos. Nu Îl vedem acolo, vedem doar ceea ce ne prezintă imaginația noastră. Fantezia ne vorbește nu în cuvinte, ci în imagini. Ea ne desenează în capul nostru ceea ce nu există, dar ceva ce se poate întâmpla. Și aceste imagini îl despart pe Hristos de noi.
Nu mai auzim vocea care ne vorbește – „uită-te la mine, nu te teme”. Ne este frică și de aceea începem să ne înecăm. Toate aceste temeri nu vor pune stăpânire asupra noastră dacă ne-am uita la Hristos. Dar ne uităm la valuri și de aici provin toate necazurile noastre.
Cel mai dificil lucru din viața duhovnicească este să-ți formatezi conștiința vicioasă și să-ți unești mintea cu inima, smulgând-o din lumea exterioară. Atât timp cât mintea noastră se află înafară, nu putem spera să-L găsim pe Dumnezeu care ne așteaptă înăuntru. În măsura în care murim pentru lume, vom veni la viață pentru Dumnezeu. Aceasta este o lege străveche. Mântuirea este o stare de cufundare completă a minții în inimă și a inimii în Dumnezeu. Nu este suficient să te pocăiești, să-ți recunoști greșelile, să citești Evanghelia și să primești Împărtășania. Trebuie să mori încet, în fiecare zi, gând după gând, pentru viața păcătoasă a acestei lumi, să-ți rafinezi prezența în ea, să devii transparent pentru oricare dintre culorile sale jucăușe. Să lăsăm lumina acestei lumi să treacă prin noi, astfel încât să nu găsească în noi o suprafață în care să se reflecte.
Atât timp cât vântul vieții lumii cântă cutare sau cutare melodie pe corzile gândurilor noastre, până atunci nu vom putea auzi cântarea Îngerilor în sufletele noastre. Pentru a-L auzi pe Dumnezeu, este nevoie de tăcere adâncă în inimă.
Trebuie să înțelegem un lucru simplu – în timp ce omul stoarce bani și plăcere din lume, lumea stoarce sânge și viață din el. Este imposibil să faci o lumânare să ardă pe ambele părți. Dacă focul trupesc arde dedesubt, atunci inima este moartă și goală, iar mintea este nebună. Cel care și-a liniștit inima sa a scăpat de gândurile obsesive care îi pot scurta viața.
„Visul oamenilor de a opri un moment frumos se încheie doar în puritatea și frumusețea Duhului Sfânt, în Care momentul devine eternitate, care nu are prelungire pentru că nu are unde să se grăbească. Libertatea duhului se străduiește să se asigure ca fiecare acțiune umană să aibă un scop moral specific și fiecare cuvânt să aibă un sens profund salvator. Este necesar să ne asigurăm că în viața duhovnicească acțiunile sunt în acord cu inima, și mintea – în acord cu raționamentul duhovnicesc, iar inima va exclude toate impulsurile și căderile emoționale”.
Atât timp cât trăim exclusiv în paradigma riturilor Ortodoxiei, suntem încă departe de mântuire. Un ritual, o tradiție este o cană, dar principalul nu este cana în sine, ci conținutul ei. Nectarul Harului este ceea ce ar trebui să fie sensul și scopul tuturor realizărilor noastre duhovnicești și practicilor de rugăciune. Multiplele daruri ale harului sunt aurul și bijuteriile din care Apostolul Pavel ne cheamă să construim templul sufletului nostru. Și Doamne ferește ca atunci când vor fi încercate cu foc, să nu se dovedească a fi făcute din paie.
Iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte zilnic pomenirea sfinţilor. Are însă şi o zi, în care îi sărbătoreşte pe toţi sfinţii laolaltă şi anume Duminica Tuturor Sfinţilor. Cine sunt toţi sfinţii? Cum arată şi expresia sunt toţi aceia care din epoca veche, de la Adam până la Hristos şi de la Hristos până astăzi, au crezut în adevăratul Dumnezeu, au trăit conform cu voia lui Dumnezeu, au împlinit în viaţa lor dumnezeieştile porunci şi atunci când au apărut pericole şi prigoane au preferat să se sacrifice, să se jertfească. Toţi aceşti sfinţi, vechi şi noi, sunt nenumăraţi. Sunt ca stelele cerului. Unii din ei sunt cunoscuţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt necunoscuţi. Au trăit în timpuri diferite. Au provenit din ţări diferite, au vorbit limbi diferite. Au avut vârste diferite, au fost copii, prunci, tineri, bărbaţi şi femei mature, bătrâni în vârstă şi bătrâni cu părul alb. Continuă să citești →
La 21 iunie este solstiţiul de vară, cumpăna vremii: de acum ziua începe să se micşoreze, iar noaptea să crească. Îndată după solstiţiu, avem această mare prăznuire din ziua de astăzi, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Anul mai are o astfel de cumpănă, solstiţiul de iarnă, la 21 decembrie. Atunci este noaptea cea mai lungă de peste an, după care încep să crească zilele şi să se mărească lumina. De asemenea şi după solstiţiul de iarnă vine o şi mai mare sărbătoare şi tot o naştere, şi anume Naşterea Domnului Hristos. S-ar părea că între aceste două naşteri nu-i nici o legătură, ci numai că Sfântul Ioan este mai mare decât Domnul cu şase luni, în realitate însă, între aceste două naşteri, care au loc îndată după solstiţii, este o tanică legătură dumnezeiască.
din „Comentar la Evanghelia de la Ioan”
Sfantul Teofilact al Bulgariei
Capitolul 9
1-3.”Şi trecând, a văzut pre un orb din naştere, şi l-au întrebat pre el ucenicii lui: Rabbi, cine a greşit, acesta, sau părinţii lui, de s-a născut Orb? Răspuns-a Iisus: Nici acesta n-a greşit, nici părinţii lui, de s-a născut Orb”.
Iese Domnul din Biserică, mâniei iudeilor oarecarea potolire meşteşugind, şi spre tămăduirea Orbului se întoarce, prin semnul acesta asprimea lor şi neplecarea domolindu-o, măcar că nimic nu se foloseau.
Intru aceeaşi dată încă arătându-le lor, că nu în zadar, nici fălindu-se, a zis aceasta: “Mai nainte de a se face Avraam, Eu sunt”. Că iată minune face, care nimeni niciodată mai nainte n-a făcut. Că deşi a deschis cineva Ochii ai vreunui Orb, dară nu Orb din naştere. Arătat este dară, cum că cela Ce este Dumnezeu, şi este mai nainte de Avraam, face aceasta, care din veac încă nu s-a făcut.
Şi într-adins a venit El la cel Orb, nu acela la Dânsul. Pentru aceasta şi ucenicii văzându-L pe El că cu luare aminte caută la cel Orb, Il întreabă: “Cine a greşit, acesta, sau părinţii lui, de s-a născut Orb?” Continuă să citești →
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim evocă un eveniment pe cât de plin de entuziasm, pe atât de neînţeles de cei ce au participat la el.Aceasta s-a petrecut după ce Maria, sora lui Lazăr, L-a uns pe Mântuitorul Hristos cu mir de mult preţ, pregătindu-L astfel pentru patimi şi moarte, şi pe când Lazăr, care fusese înviat din morţi, era ,,căutat” de către iudei pentru a fi omorât.(In.12, 3-10).
Domnul Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi, pe când Se apropia de Betfaghe, spunându-le:,,Mergeţi în satul dinaintea voastră şi, intrând în el, veţi găsi un mânz legat (…) dezlegându-l, aduceţi-l la Mine. Şi dacă vă va întreba cineva : Pentru ce-l dezlegaţi?, veţi zice aşa: Pentru că Domnul are trebuinţă de el” (Lc.19, 30-31). Ucenicii I-au adus asinul şi, punându-şi hainele lor peste el, Hristos a urcat pe asin şi astfel a intrat pentru ultima oară în Ierusalim. Şi I-au ieşit întru întâmpinare locuitorii cetăţii, purtând în mâini ramuri de finic şi strigând cu toţii cu mare bucurie:,,Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Mt. 21, 9) Şi îşi aşterneau hainele lor pe cale, ovaţionându-L într-o atmosferă de mare bucurie, ca aceasta pe care o trăim şi noi până astăzi la acest praznic. Continuă să citești →
