Pomenirea Sfintilor  165 de parinti, ce s-au strâns la al V-lea Sinod Ecumenic în Constantinopol, de au supus si au stricat dogmele lui Origen.

Convocat de piosul imparat Iustinian (cf. 14 noiembrie), care fixase drept scop al domniei sale reconcilierea Bisericilor divizate cu cruzime dupa Sinodul din Calcedon, al Cincilea Sfânt Sinod Ecumenic a reunit la Constantinopol intre 5 mai si 2 iunie 553, 165 de Episcopi, prezidati de Patriarhul Sfântul Eutihie (cf. 6 aprilie). Principalul subiect al acestei adunari era sa rezolve problema celor Trei-Capitole, adica Teodor din Mopsuestia (+428), prietenul sau, stralucitul Teodoret din Cir si discipolul lor Ibas din Edesa.

Cinstit si marit in Rasarit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptura, Teodor din Mopsuestia era capul scolii din Antiohia. Dar acordând in teologia sa o parte exagerata speculatiei rationale si axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese sa respinga posibilitatea unei uniri reale a ceea ce a fost creat si a ceea ce era necreat in Persoana lui Hristos. Pentru el Cuvântul (Logosul divin) nu  „se facuse” om  ci vointa omeneasca era unita in El cu vointa dumnezeiasca, mentinând diferenta intre cele doua naturi si deci a doua „persoane” ; de aceea el era considerat ca „tata al nestorianismului”. Dupa condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urma se aplecasera asupra scrierilor lui Teodoret, mort in pacea Bisericii, pentru a interpreta dogma hristologica. Sfântul Chiril al Alexandriei, desi scrisese impotriva lui, intervenise totusi pe lânga Sfântul Proclu ca acesta sa nu impuna condamnarea acestor scrieri, in scopul de a mentine pacea Bisericii atât de dureros obtinuta (438). Dar Eutihie, respingând aceasta atitudine impaciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, sa obtina aprobarea monofizismului prin sinodul tâlharesc de la Efes (449), in cursul caruia au fost condamnati cei doi principali discipoli ai lui Teodor si reprezentanti ai tendintei sale teologice : Teodoret  si Ibas. Continuă să citești →

Adormirea Sfintei Ana, mama Maicii Domnului

(25 iulie)

CUVIOASA OLIMPIADA DIACONIŢA DIN CONSTANTINOPOL

*

Citiţi şi: Scrisoarea a VII-a a Sfântului Ioan Gură de Aur către diaconiţa Olimpiada: PENTRU CE TE TEMI DE CELE TRECĂTOARE, CÂND ELE CURG CA APA UNUI RÂU?

Sfînta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinţi slăviţi şi de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiţi senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pome-neşte în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întîiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întîi logodită cu Consta, fiul cel tînăr al Marelui Constantin, care a luat împărăţia Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme şi a rămas văduvă. Deci, însoţindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfînta Olimpiada, care neavînd încă vîrsta desăvîrşită, părinţii au logodit-o cu un tînăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Nunta lor fiind îndelungată şi trecînd 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvîrşită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieţii sale în feciorie şi în întreagă înţelepciune. Murindu-i părinţii, ea a rămas moştenitoarea multor bogăţii şi averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredinţat lui Dumnezeu şi cu mînă darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: bise-ricilor, mînăstirilor, vieţuitorilor în pustie, bolniţelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce şedeau în temniţe şi în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvînt, la toţi din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încît se umpleau de îndurările ei multe ţări. Ea însă petrecea în rugăciuni şi în postiri, omorîndu-şi trupul cu totul şi robindu-l duhului. Continuă să citești →

SFINŢII CUVIOŞI RAFAEL ŞI PARTENIE DE LA AGAPIA VECHE

(21 Iulie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche

La Agapia din Deal, la locul sihaştrilor celor din veac, unde mireasma rugăciunii neîncetate se răspândea pretutindeni, în mia din zilele anilor 1580-1585 a poposit un tinerel îmbrăcat în haine ţărăneşti (1), cu faţa sfioasă, cu multă evlavie în suflet şi cu dorul de a vedea aceasta „cetate de pe munţii credinţei noastre” (2). Şi a văzut acolo cum cu dârzenie se nevoiau părinţii ostenindu-şi trupurile lor, tăind şi scoţând rădăcinile copacilor sălbatici şi, în locul lor, sădind pomi care să aibă roade folo-sitoare pentru vieţuitorii de acolo. A văzut cum se limpezeau locuri pentru case şi pentru toate cele de nevoie unei aşezări omeneşti. S-a minunat nu numai de munca dar şi de cuminţenia lor, de tăcerea şi de nelipsirea de la rânduiala canonică a rugăciunii, oricât de osteniţi ar fi fost (3). Şi întrebând pe câte un părinte ceva, acesta îi spunea: „- Frate, roagă-te!”, iar el insista: „- Cum să mă rog, că nu ştiu rugăciuni multe?”. „- Roagă-te cu rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse, miluieşte-mă!” şi te vei mântui. Rugăciunea aceasta îţi va fi leac pentru alungarea urâtului din suflet şi vei avea mare mângâiere oriunde te vei întoarce în viaţa ta”. Şi erau la Agapia din Deal părinţi îmbunătăţiţi, înalţi în cele duhovniceşti, care se nevoiau ziua şi noaptea, ca să corespundă preafrumosului nume de creştin. Şi păzeau dreapta-credinţă cu străşnicie – „credinţa strămoşească” sau „legea românească”, cum o numeau ei – şi se mândreau cu ea şi se apărau în faţa celor care ar fi încercat în vreun fel să le-o încalce. Era pentru ei pavăză, şi „păzirea legii celei de moşie”, cum ziceau ei, trebuie apărată, căci numai aşa te poţi mântui. Continuă să citești →

Cuvioasa Severa din Trier,

egumenă († cca 646) 

Când Sfântul Modoald a întemeiat Mănăstirea  Sfântul Semforian pe malul râului Moselle din Trier, s-a pus problema cine va fi îndrumătoarea experimentată a surorilor adunate în aceasta. După cum avea să scrie mai târziu însuşi sfântul episcop, el nu a găsit o femeie mai virtuoasă în oraş decât sora lui, Severa. Încă din copilărie, sfânta a năzuit spre slujirea lui Dumnezeu, a respins numeroase cereri în căsătorie şi şi-a păstrat curăţia pentru Domnul.

Toată viaţa ei de până la intrarea în monahism nu s-a deosebit cu nimic de viaţa conformă rânduielilor monahale: sfânta petrecea ziua muncind, iar noaptea – în rugăciune. Mânia nu i-a întunecat chipul niciodată. La fel de primitoare şi de milostivă era şi faţă de puternicul conte al francilor şi faţă de ultimul sărac. După primirea cârjei de egumenă, cu înţelepciune şi blândeţe a păscut turma încredinţată ei, învăţându-le pe surori mai mult prin exemplul ei decât prin cuvânt poruncitor. Ea venea prima la biserică la slujbă şi pleca ultima, niciodată nu şi-a îngăduit sieşi să aibă mai mult decât aveau surorile ei. Mai mult decât atât, ea se înfrâna de la toate, chiar şi de la hrană şi somn. Când, după munci, monahiile se odihneau în chiliile lor, maica Severa cu râvnă şi cu rugăciune îndeplinea cele mai murdare şi grele ascultări, ca să se smerească pe sine şi să împlinească cuvântul lui Hristos despre faptul că cel care vrea să fie întâiul să fie tuturor slujitor.       Continuă să citești →

Sfântul Cuvios Avramie din Galici sau Ciuhloma, Rusia