În timpul unei recente „de Dumnezeu iubitoare convorbiri” ce a avut loc în cadrul unei agreabile adunări prieteneşti, s-au spus ca de obicei multe şi felurite, până când discuţia s-a oprit în jurul Tainei Spovedaniei. Aceasta s-a datorat unuia dintre participanţii la întâlnire care, pe neaşteptate, a formulat opinia potrivit căreia, în epoca noastră nu ar fi chiar lipsit de sens să se permită, în anumite cazuri, oficierea Tainei Spovedaniei prin… telefon! Înainte să-l caracterizăm drept modernist, va trebui să precizăm că persoana în cauză este comandantul unei nave maritime şi de multe ori simte nevoia să comunice cu duhovnicul său prin intermediul telefonului mobil şi să-şi mărturisească păcatele. În afară de cazul său, omul a amintit şi cazul multora dintre compatrioţii noştri care sunt risipiţi până la marginile lumii şi mulţi dintre ei nu au posibilitatea să întâlnească un preot ortodox.
Această neaşteptată propunere a căpitanului a aprins discuţia, care a mai durat multă vreme. Şi după cum este lesne de înţeles, s-au format două tabere. S-au formulat multe idei semnificative de ambele părţi. Acele idei care au fost de importanţă deosebită, fiindcă se situau în vecinătatea propunerii căpitanului, au fost cele cu privire la mărturisirea prin corespondenţă.
***
Trebuie să ne întoarcem mult în timp, cam pe la mijlocul secolului al VI-lea, atunci când marele Gheronda Varsanufie trăia într-o chilie a Lavrei egumenului Seridie, în zona Gazei Palestinei. Cuviosul Varsanufie nu era preot, dar avea binecuvântarea de a ierta păcatele, lucru nu foarte rar în acea vreme. Din pricină că Varsanufie era zăvorât, nu comunica cu nimeni din afară decât prin intermediul egumenului Seridie. Aşa încât, cei care voiau să comunice cu Gheronda îi scriau, iar acesta le răspundea prin aceeaşi modalitate.
În ce priveşte harisma sfinţilor de a uşura pe oameni de păcatele lor, scrie însuşi Cuviosul Varsanufie:
Apostolul spune că „mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Cu alte cuvinte, atunci când sfântul sau dreptul se roagă, iar păcătosul împreună lucrează cu acesta, pocăindu-se după puteri, multe se pot întâmpla cu puterea voii sfinţilor, aşa cum păcătosul nu poate singur să-şi plătească datoriile. Păcătosul contribuie cu puţin, în vreme ce rugăciunea sfinţilor multe poate. Spre exemplu, dacă cineva trebuie să ridice zece măsuri de grâu, iar el nu poate ridica singur nici măcar două, [trebuie] să găsească un om care se teme de Dumnezeu care să ridice nouă măsuri şi să lase acelui să care numai una, ca să fie ferit, să nu-l omoare tâlharii pe drum. La fel se întâmplă şi cu pocăinţa.
Este cunoscută următoarea întâmplare petrecută cu Cuviosul Varsanufie: atunci când unul dintre fraţi s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi se primejduia să moară, acesta l-a rugat pe marele Gheroda, căci astfel era numit cuviosul Varsanufie, să se roage pentru el şi să mijlocească pentru iertarea păcatelor lui. Răspunsul Cuviosului Varsanufie a fost următorul:
Nu te teme, frate, ci mai degrabă să se bucure duhul tău şi să salte de bucurie în Domnul. Să crezi cu adevărat că Domnul ţi-a iertat toate păcatele, câte ai săvârşit din copilărie şi până acum, după cum ai cerut. Binecuvântat fie Domnul, Care a voit să-ţi ierte toate păcatele.
În scrisorile Cuviosului Varsanufie se găsesc şi alte răspunsuri asemănătoare acestuia.
***
Următoarea mărturie după cea a marelui Gheronda Varsanufie provine de la episcopul Alexandriei, Ioan al V-lea, zis cel Milostiv (609-620), fiind vorba de o întâmplare petrecută cu o femeie care căzuse într-un păcat greu. Atunci când s-a dus vestea că episcopul [locului] s-a întors din călătoria pe care o făcuse în Rhodos şi că era greu bolnav, [femeia] a hotărât să-l întâlnească. S-a înfăţişat înaintea episcopului, a căzut la picioarele lui şi, cu lacrimi, i-a cerut să o ierte. Ioan i-a spus că trebuie să-şi mărturisească păcatul. Femeia a răspuns că nu îl poate mărturisi în cuvinte. Atunci, episcopul i-a propus să povestească totul în scris. Însă şi la această propunere a episcopului, femeia a răspuns: „nu pot să fac asta”. Motivul era că se temea ca nu cumva cel căruia i-ar fi încredinţat scrisoarea să o ducă episcopului ar fi putut să o deschidă. Atunci Ioan, după o oarecare tăcere, o sfătui să trimită spovedania ca scrisoare, pecetluită cu sigiliu. Femeia fu de acord cu această propunere, cu condiţia ca scrisoarea ei să nu devină cunoscută vreunei a treia persoane. Episcopul primi această înţelegere şi o trimise îndată să compună scrisoarea.
Trecuseră cinci zile de când primise scrisoarea cu pecete de la femeie, când Ioan a adormit în Domnul. Faptul acesta o tulbură pe femeie, care se umplu de teamă pentru soarta scrisorii ei. Chinuită numai de gândul că păcatul ei se va afla, „ieşită din minţi şi ca nebună, puţin a lipsit, din pricina marii frici de care era cuprinsă, să nu-şi sfâşie hainele”. Căută să găsească scrisoarea, dar fără nici un rezultat. În deznădejdea ei, se gândi că episcopul ar putea să-i indice unde se găseşte scrisoarea ei, chiar şi din lumea de dincolo, și din acel moment se așeză cu strigăte şi lacrimi lângă mormântul episcopului, unde vreme de trei zile şi trei nopţi îl rugă pe episcopul Ioan să-i spună ce s-a ales de scrisoarea ei.
