Părintele Galeriu:Cuvânt de învăţătură la Duminica Tomei
DE LA PAŞTELE CEL MARE
LA „PAŞTELE CEL MIC”
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, Hristos a înviat!
În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare duminică preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această conştiinţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, care-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să trăim. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El. Continuă să citești →
11. CELE UNSPREZECE APARIŢII ALE LUI HRISTOS DUPĂ ÎNVIERE
În textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece apariţii ale lui Hristos înviat din morţi, dintre care zece au avut loc în intervalul dintre Înviere şi Înălţare, iar una, după Cincizecime. Unele dintre aceste apariţii sunt descrise în amănunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat că nu sunt descrise toate de aceiaşi Evanghelişti, adică nu sunt amintite toate cele unsprezece apariţii într-o anumită Evanghelie, ci o parte sunt amintite de către unii Evanghelişti, iar cealaltă parte, de alţii.
Cu siguranţă, au mai existat şi alte apariţii ale lui Hristos. Acest fapt rexultă din cuvântul Sfântului Evanghelist Luca, ce este cuprins în Faptele Apostolilor: …cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3). Lucrul acesta era firesc să se întâmple pentru că, pe de o parte, Hristos a vrut să-i mângâie pe ucenici, iar pe de altă parte, a dorit să îi pregătească pentru Înălţarea Sa, dar şi pentru venirea Preasfântului Duh.
Cele unsprezece apariţii ale lui Hristos sunt următoarele:
Când Maria Magdalena a auzit glasul Celui înviat cu inima ei, ea a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când Saul a văzut lumina orbitoare de pe drumul Damascului şi a auzit cuvintele Celui înviat, el a adeverit: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când păgânii, uluiţi, vedeau cum mii de nenumărate mii de mucenici merg cu bucurie la chinuri, şi îi întrebau Cine este Acest Hristos pentru care sunt fericiţi să moară, ei răspundeau într-un glas: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Când înţelepţii lumii acesteia ridiculizau oştirile de nevoitori ai pustiei văzute sau gândite, întrebându-i Cine este Acela pentru care iau asupra lor o viaţă atât de groaznică, ei cu toţii răspundeau cu acest răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Continuă să citești →
Duminica a doua după Paşti (a Sfântului Apostol Toma)
[…] În Hristos cel înviat este viaţa dumnezeiască, pentru că în El e şi moartea omului luat în El însuşi şi amândouă acestea sunt active şi în noi. „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca şi viaţa Lui să se arate în trupurile noastre“ (2 Cor. 4, 10). Din puterea morţii, dar şi a Învierii Lui murim păcatului şi viem lui Dumnezeu. „Iar dacă Hristos locuieşte în voi, trupul vostru este mort pentru păcat… Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos din morţi (deci şi Duhul lui Hristos, n.n.), locuieşte în voi,… vii va face şi trupurile voastre“ (Rom. 8, 10-11).
Locuri ca acestea se pot înmulţi încă foarte mult. Conţinutul lor a fost făcut explicit în multe feluri de Sfinţii Părinţi. Acest conţinut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparenţă duhovnicească şi în această calitate s-a umplut de sfinţenie, de îndumnezeire, aflându-se aşa în faţa Tatălui. Dar această sfinţenie, transparenţă şi îndumnezeire ni se comunică şi nouă prin împărtăşire de trupul Său şi deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci şi intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălăşluirea lui Hristos prin Duhul Său în fiinţa noastră. Continuă să citești →
Cuvânt panegiric la Izvorul Tămăduirii cel primitor de viaţă
şi povestire a minunilor Preaslăvitei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, săvârşite la Izvorul ei.
Binecuvintează părinte!
Iarăşi sărbătoare şi iarăşi praznic. Şi, ca să spun mai bine, în această sărbătoare s-a arătat nouă altă sărbătoare aducătoare de bucurie, ce umple inimile credincioşilor de veselie negrăită. Căci, în timp ce prăznuim încă purtătoarea de strălucire Înviere a lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, cea de mântuire lumii, iată, a strălucit nouă alt praznic al Maicii Sale celei Curate şi Doamna noastră şi Stăpâna, a Izvorului ei cel purtător de viaţă, care cu dreptate cheamă pe toţi credincioşii, să sărbătorim şi astăzi şi să ne bucurăm toţi cu veselie şi bucurie duhovnicească, slăvind în cântări şi doxologii pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel Înviat din morţi şi pe Preasfânta Sa Maică şi Stăpâna a toată zidirea, pe Binefăcătoarea şi Mijlocitoarea noastră a creştinilor, ca să primim har şi răsplată duhovnicească de la ea. Continuă să citești →
astăzi vom bea din Izvorul cel purtător de viață[2] al Născătoarei de Dumnezeu. Adică din apa pe care o vom sfinți imediat, cu harul lui Dumnezeu, și prin care ne vom umple de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu binecuvintează și sfințește Bisericile noastre, casele, toate locurile și bunurile noastre și sfințește și apele, pentru ca apa și mâncarea noastră să fie binecuvântate și sfințite de El.
Fapt pentru care noi trăim în lumea pe care Dumnezeu o binecuvintează și o sfințește, în lumea în care El e prezent și ne îmbrățișează pe toți. Și nu vrem să trăim niciodată fără El, pentru că a trăi fără El este o viață de Iad. Este o viață fără sens și pustiită de frumusețe interioară.
Așadar, după ce am sfințit Paștiul și l-am mâncat, pentru ca să ne facem părtași binecuvântării celei cerești și să fim vindecați de toată boala și neputința[3], astăzi vom sfinți apa, în Vinerea Luminată, pentru ca să o bem și să ne spălăm de întinăcăciunea patimilor noastre[4]. Continuă să citești →
Pe 23 aprilie, iubiţii mei creştini, Biserica noastră cinsteşte pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Despre el vom vorbi aici. Dar înainte de a vorbi despre Sfântul Gheorghe vom spune câteva cuvinte despre Paşti, pentru că sărbătoarea Sfântului Gheorghe cade de obicei aproape de Paşti şi are o legătură cu marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru.
Paştele, sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor. Se bucură îngerii şi arhanghelii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, drepţii de Învierea Domnului. Dar ne bucurăm şi noi, pentru că din mormânt a zburat viaţa cea nemuritoare, iertarea păcatelor noastre, biruinţa şi triumful împotriva păcatului, a morţii şi a lui Lucifer. Precum spune minunat Ioan Gură-de-Aur în cuvântul său catehetic, pe care îl aud toţi cei care rămân până la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii pascale:
Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, căci ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului.
Adică: Toţi cei care sunteţi săraci, nu vă întristaţi, căci bogăţie este Hristos. Toţi cei care sunteţi păcătoşi, ştergeţi-vă lacrimile, căci Hristos vă iartă păcatele. Toţi cei care vă temeţi de moarte, prindeţi curaj, căci Hristos a biruit moartea. Continuă să citești →
Astăzi este sărbătoarea unuia din cei mai mari mucenici ai credinţei noastre, a Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Sărbătoarea aceasta coincide cu cel mai frumos anotimp. Şi precum cântă Biserica noastră, să alergăm astăzi pe câmpuri să culegem flori şi să împletim cununi pentru a încununa pe eroul credinţei noastre creştine.
Dar să culegem flori este cel mai uşor lucru. Altceva însă se cuvine să facem astăzi, ceva mult mai înalt. Ce anume? Să cunoaştem cine este Sfântul Gheorghe. Şi la aceasta voi încerca să vă dau un scurt răspuns.
* * *
Patria Sfântului Gheorghe este Asia Mică. S-a născut în părţile Cezareei şi a fost compatriot cu Sfântul Vasile cel Mare. Părinţii lui erau bogaţi şi nobili. Tatăl lui a fost martirizat pentu Hristos atunci când Sfântul Gheorghe era mic, în leagăn. Mama lui, doar de 20 de ani, era dintre acele mame care cred în Dumnezeu. De aceea nu s-a recăsătorit cum fac astăzi multe, care deşi trupul bărbatului lor nu a putrezit încă în mormânt, ele îşi caută un alt bărbat! În Asia Mică, o singură Cununie exista, una, nu mai multe. Ca şi turturelele: dacă una este omorâtă, perechea ei, nu se înjugă cu altcineva, rămâne singură până la sfârşit şi plânge pe ramuri. Aşa şi atunci. Nu zic că cei care vin la a doua Nuntă păcătuiesc, dar îndeosebi nunta este una, cea pe care o binecuvintează Dumnezeu, Sfânta Treime şi Prea Sfântul Duh. Continuă să citești →
Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelelte religii au capi muritori, în vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice. Nu putem vorbi despre Înviere în afara Răstignirii, deoarece Răstignirea şi Învierea sunt cei doi poli ai vieţii mântuitoare, aşa cum se cântă în Biserică: ,,a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui’’, sau: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o slăvim’’.
Deoarece Învierea lui Hristos are o mare însemnătate pentru viaţa credinciosului, în Biserică se vorbeşte în permanenţă despre ea. Nu credem în revoluţii sociale, pentru că cel mai mare bine de pe lume a venit prin Înviere, nu prin vreo răzvrătire a maselor. Dacă înţelegem că Învierea este adevărata revoluţie, atunci am aflat adevărul, deoarece prin Învierea lui Hristos omul şi-a recăpătat locul pe care-l avea cândva, urcând chiar şi mai sus. Cuvântul epanastasi (revoluţie) provine din verbul epanistimi, însemnând revenire la starea anterioară. Îndreptarea şi reaşezarea omului pe locul avut mai înainte s-au făcut prin Învierea lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune în mod clar: Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră (I Cor.15, 17). Adevărul şi puterea credinţei se datorează marelui eveniment al Învierii lui Hristos. Fără acest adevăr, creştinii sunt mai de plâns decât toţi oamenii (I Cor.15, 19).
De ce Învierea lui Hristos este reprezentată în icoane în chipul pogorârii la Iad
Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, odată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului. Omiliile Părinţilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, în realitate, cuvinte purtătoare de lumina biruinţei Învierii.
Acest lucru se vede şi din hagiografia Învierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorârii lui Hristos la Iad să fie considerată o adevărată icoană a Învierii Mântuitorului. Desigur, există şi icoane ale Învierii care descriu arătarea lui Hristos către mironosiţe şi către ucenici, dar icoana Învierii prin excelenţă este cea a triumfului asupra morţii, care s-a făcut prin pogorârea lui Hristos la Iad, atunci când sufletul Său unit cu Dumnezeirea a purces în lumea întunericului, de unde a eliberat sufletele drepţilor Vechiului Testament care Îl aşteptau pe Izbăvitor.
Înfăţişarea Învierii sub forma pogorârii lui Hristos la Iad are mai multe motivaţii teologice importante. Prima motivaţie este legată de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a înviat fiindcă El a ieşit din ,,mormântul închis’’. Venirea îngerului care a dat piatra la o parte de pe mormânt şi cutremurul s-au făcut doar pentru ca mironosiţele să se încredinţeze de faptul că Hristos a înviat. A doua motivaţie se leagă de faptul că Hristos a zdrobit stăpânirea morţii şi a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Tradiţia ortodoxă vădeşte faptul că, prin moartea lui Hristos, stăpânirea morţii a fost zdrobită cu totul. De aceea, în Biserică se intonează: ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…’’. Biruinţa lui Hristos asupra morţii a avut loc exact în momentul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivaţie a unei astfel de reprezentări a Învierii provine din faptul că prin pogorârea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam şi pe Eva de sub stăpânirea morţii. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întregul neam omenesc, pentru că Adam a fost părintele din care ne-am tras cu toţii, odată cu învierea sa am gustat şi noi din fructele învierii şi ale mântuirii. Datorită legăturilor fireşti care există între descedenţi şi ascendenţi, ceea ce s-a petrecut cu protopărintele nostru s-a petrecut cu întreaga fire omenească.
Din aceste motive, cea mai reprezentativă icoană a Învierii este pogorârea lui Hristos la Iad. Aşadar, după cum vom vedea şi în continuare, punctul central al Învierii este omorârea morţii şi izbăvirea de diavol. În Biserică se cântă: ,,Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului”. Izbăvirea de Iad şi desfiiţarea morţii constituie înţelesul adânc al sărbătorii Învierii.
Pe 22 aprilie este sărbătoarea Sfântului Natanael, unul din cei 12 apostoli ai Domnului. Sărbătorii acestui apostol vom închina această omilie a noastră.
Natanael este un nume evreiesc şi înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Omul care îşi îndeplineşte scopul şi păşeşte pe drumul lui Dumnezeu este o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu. Dimpotrivă omul rău nu este o binecuvântare, ci un blestem. Iată doi apostoli, care au trăit lângă Hristos: unul Natanael, altul Iuda. Primul s-a arătat a fi o binecuvântare, al doilea un blestem. Continuă să citești →
Despre harul Sfântului Duh ca izvor al veşnicei bucurii a Sfinţilor
„Cerurile după cuviinţă să se veselească, şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că Hristos s-a sculat, veselia cea veşnică” ( Canonul Paştilor, cântarea 1)
Ce fel de veselie veşnică este aceasta pentru care Sfânta Biserică, prin cuvintele Preacuviosului Ioan Damaschin, alcătuitorul canonului pascal, cheamă să sărbătorească şi să se bucure întreaga lume, văzută şi nevăzută?
Această veselie este fericirea noastră viitoare şi veşnică în Rai, împărăţia cerească a lui Hristos, pe care o moştenesc toţi creştinii dreptslăvitori. Ea este cel mai înalt scop al tuturor nevoinţelor noastre, al întregii noastre vieţi. Continuă să citești →
Curăţirea inimii de patimi este condiţia obligatorie pentru a vedea
Chipul lui Dumnezeu
Hristos a înviat!
Aş vrea ca în această mare zi a Luminatei învieri a lui Hristos să vă urez, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ceea ce ne urează Sfânta Biserică, în următoarele cuvinte ale canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”.
Prin aceste cuvinte Biserica Ortodoxă arătă întreaga esenţă a creştinătăţii. Şi în primul rând, cuvintele: „să ne curăţim simţirile”, ne spun nouă că viaţa creştină nu este altceva decât marea noastră nevoinţă în lupta cu patimile şi cu păcatele, nevoinţă în păzirea neabătută şi permanentă a tuturor poruncilor dumnezeieşti. Continuă să citești →
Despre roadele Învierii lui Hristos şi cel mai important dar – harul Sfântului Duh, a cărui dobândire este scopul vieţii creştine.
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le” (Troparul praznicului).
Iată cuvintele troparului pascal, pe care le auzim atât de des în zilele sărbătorii Sfintelor Paşti. Acest tropar este foarte scurt, dar conţinutul lui are pentru noi o importanţă mântuitoare deosebită. Aici se vorbeşte despre biruinţa Domnului asupra morţii, prin slăvită Sa înviere. El a primit ca moartea să se atingă de trupul lui cel sfânt şi să moară, dar în acelaşi timp, prin învierea Sa, să calce moartea, dăruind neamului omenesc nemărginite binefaceri. Continuă să citești →
PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA SFÂNTULUI NOU MUCENIC ILIE (31 ianuarie)
UN SFÂNT FRIZER
Sfantul Nou Mucenic Ilie din Kalamata
„…Ilie s-a născut în Kalamata. Meseria lui era frizeria. Datorită meseriei se întreţinea cu mulţi oameni şi dobândise o suficientă experienţă socială, încât putea să vorbească despre multe teme sociale. Discutând într-o zi cu nişte fruntaşi, cu multă durere şi cu mare necaz le-a vorbit despre chinurile pe care le sufereau creştinii de la turci şi îi rugă pe fruntaşi să-i uşureze de dările grele. Dar fruntaşii susţineau că creştinii nu sunt în primejdia de a se lepăda de credinţa lor, aşa cum spunea Ilie. Şi Ilie le-a răspuns că n-au idee de cât de mult e chinuit poporul sărac.
– Mie – a spus, dacă cineva îmi dă un fes, îmi schimb credinţa… N-a spus asta pentru că aşa voia să şi facă, ci pentru a prezenta starea jalnică a creştinilor. Un fruntaş, ca să glumească, s-a dus şi a cumpărat un fes şi i l-a dat lui Ilie. Şi Ilie, din încăpăţânare în ceea ce spusese, s-a mâniat şi s-a dus de şi-a schimbat credinţa. Vedeţi, iubiţilor, unde duc câteodată glumele şi tachinările? Pot să facă cele mai mari crime. Şi există o crimă mai mare decât ca un creştin să-şi schimbe credinţa? Creştinii, care au aflat acest lucru dureros, s-au întristat mult. Dar frizerul Ilie n-a purtat multă vreme fesul. A înţeles ce făcuse, a plâns mult şi nesuferind să-i vadă pe creştini privindu-l cu dispreţ, s-a ridicat şi s-a dus în Sfântul Munte. Acolo şi-a mărturisit păcatele sale, a fost miruit şi a devenit călugăr şi a trăit o viaţă monahală timp de opt ani întregi. Dar Ilie nu se odihnea. Conştiinţa continua să-l mustre pentru ceea ce făcuse. În gând îi veneau înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos: “De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Părintelui Meu ceresc”. Această nelinişte i-a destăinuit-o duhovnicului său, iar acela, om cu frică de Dumnezeu, i-a spus să se ducă înapoi în Kalamata şi acolo să-şi mărturisească credinţa în Hristos. Continuă să citești →
Când îți îndrepți privirea către lume și vezi triumful nebuniei, răului, răutății, minciunii, cruzimii și ipocriziei, îți vine gândul: „Hai, vino, Doamne”. Vino, Doamne, și arde toată această urâciune, că nu mai am puterea să mă uit la acest teatru al absurdului mondial, care devine din ce în ce mai nebun. Este încurajator și ne împiedică să înnebunim când înțelegem că acest triumf al iadului pe pământ nu va dura pentru totdeauna și, poate, nu pentru mult timp.
Dar dorința pentru cea de-a doua venire rapidă a lui Hristos în lume rămâne actuală până când revii în tine și începi să înțelegi că propriul tău suflet poate arde împreună cu gunoiul acestei lumi. În interiorul tău, ești plin de fragmente din acel răul pe care îl urăști atât de mult. Și întrebi: „Doamne, nu, nu acum, dă-mi mai mult timp să mă pocăiesc, să mă curăț pe cât este posibil. Dă-mi timp să pun lucrurile în ordine în sufletul meu”. Acest dualism cu abordări diferite față de sine și față de ceilalți există în sufletul fiecăruia dintre noi.
Cerem dreptate pentru toată lumea și milă pentru noi înșine.
Pilda „Despre datornicul cel nemilostiv”, citită în săptămâna unsprezecea după Rusalii, ne vorbește despre acest lucru direct și la modul figurat. Este corect să ceri bani de la cei care îți sunt datori. E bine să îți fie iertate datoriile. Ni se oferă două modele de comportament de la Dumnezeu. Dacă vrei să-ți fie bine – nu mai fi corect. Dacă vrei să fii corect, să știi că îți va fi foarte neplăcut pentru tine. ” Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7:2), iar ei vor adăuga mai mult deasupra și o vor scutura…
Se dovedește că aceste cerințe sunt simple, de înțeles și, cel mai important, profitabile. Iertându-i pe ceilalți, acoperim ceea ce datorăm. Mai mult, facem acest lucru cu un procent uriaș de dobândă. Îi datorez lui Dumnezeu un miliard, dar iertându-l pe aproapele cu zece grivne, îmi plătesc datoria față de Dumnezeu. Iartă, nu judeca și nu vei fi judecat și vei fi iertat. Dumnezeu nu aruncă cuvintele în vânt. Și porunca în condiții atât de favorabile ar trebui să pară ușor de îndeplinit. Dar problema este că nu funcționează…
Înțelegi totul, știi totul, ești de acord cu tot ce este scris în această pildă, dar de îndată ce trebuie să iei o decizie corectă, judecata noastră internă emite decizia sa: „Să cerem după dreptate”. Și dacă nu obținem ce dorim, ne indignăm, începem să condamnăm, ne plângem și așa mai departe. Căci dacă ni se face nedreptate, cum să tacem.
O decizie cu folos pentru sine, „de a ierta pe toți și totul, ca să mă ierte și pe mine Dumnezeu”, nu va funcționa niciodată tocmai pentru că este luată de dragul unui folos pentru sine.
Și dacă facem aceasta de dragul profitului, atunci fapta noastră este un fals și nu are forță executorie. Putem ierta copiilor noștri totul, mai ales dacă se pocăiesc și ne cer iertare. Este ușor dintr-un singur motiv – îi iubim. Dar dacă aceștia nu sunt copiii noștri, ci ai altcuiva (și toți datornicii noștri sunt așa), atunci nu mai este un fapt că îi vom putea ierta. Și din nou, dintr-un motiv foarte simplu și de înțeles – sunt străini și nu ne plac.
Pentru a ierta în mod altruist, fără nicio condiție prealabilă, trebuie să înveți să iubești. Și acest lucru este mult mai complex decât a ierta pur și simplu. Dacă omul iubește, atunci încearcă să înțeleagă și, după ce a înțeles, poate ierta. Câte motive găsim pentru a ne justifica păcatele? Toate aceste motive le extragem din uriașa valiză a egoismului. Ne iubim pe noi înșine, ceea ce înseamnă că există sute de variante pentru a răspunde la întrebarea de ce „am făcut”, „am spus”, „am acționat” într-un fel sau altul. Dacă am învăța să-i iubim pe ceilalți, am găsi aceleași răspunsuri justificative, dar în raport cu cei care „au făcut”, „au spus”, „au acționat” nedrept față de noi.
Unul dintre asceții contemporani athoniți a spus următoarele cuvinte: „Este corect pentru noi în această viață să suportăm nedreptatea”.
Cuviosul Efrem Sirul a ajuns în închisoare pentru că a furat niște oi pe care nu le-a furat. Dar Dumnezeu i-a descoperit că în pofida deciziei nedreapte de a-l aresta, a îndurat această închisoare pentru că era vinovat de altceva, fapt pentru care nu a fost pedepsit în acel moment. Dacă ne adâncim în noi înșine, vom înțelege că pentru tot ce este ascuns, secret, nemanifestat, fie chiar și mărturisit la spovedanie, dar nu am suferit penitența suferinței, trebuie să suportăm nedreptatea și să iertăm pe alții pentru tot răul pe care ni-l provoacă. Pentru că, de fapt, asta nu este rău – este o pedeapsă administrativă în loc de una penală. Pentru a nu fi pedepsiți la Judecata de Apoi, putem aici, după ce am suferit greutăți relativ minore, să dobândim iertarea și miluirea.
Sfântul Varvar al Lucaniei, care a fost mai înainte tâlhar, după pocăință s-a întors la Dumnezeu, a suferit nevoințe imense și a săvârșit fapte mari. Dar cu toate acestea, chiar și așa, a trebuit să moară de o moarte violentă pentru a primi iertarea de la Dumnezeu. Și există multe astfel de exemple în literatura hagiografică. De aceea, să nu fim descurajați și slăbiți de dureri, ci pentru fiecare nedreptate pe care o înduram, îi vom mulțumi lui Dumnezeu, căci în ea se conțin îndurări uriașe și speranță bună pentru noi. Iertând datoriile altora, ne vom ierta de fapt pe ale noastre.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că la Judecata de Apoi, Dumnezeu nu va căuta cum să-i condamne, ci dimpotrivă, cum să-i îndreptățească pe oameni. Și înainte de Judecata de Apoi, Dumnezeu ne-a încredințat această sarcină nouă. Dacă vrem să-L vedem pe Dumnezeu ca un avocat la tribunal, și nu ca pe un procuror, atunci trebuie să stăpânim noi înșine practicarea dreptului în timp ce suntem în trup.
Și trebuie să facem o altă concluzie importantă din citirea pildei „Despre datornicul nemilostiv”. Iertarea lui Dumnezeu a păcatelor noastre mărturisite nu este dată necondiționat. Stăpânul i-a iertat datornicului său toate datoriile, dar de îndată ce a început să colecteze datorii de la prietenul său, și-a schimbat decizia. Da, suntem iertați de Dumnezeu, dar în măsura în care îi iertăm pe alții. Această condiție este atât de importantă încât Mântuitorul a considerat că este necesar să se asigure că știm de ea în fiecare zi: „Si ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșitilor noștri”.
Citiţi şi: 
